Posts Tagged pictura

In intervalul 21 decembrie-15 ianuarie, sub gazduirea Galeriilor Tonitza pictorul iesean Mihai Cotovanu lanseaza imperativ o provocare.

Titulatura demersului expozitional Sa vorbim despre peisaj intriga si descatuseaza anticipat un prim impuls. Acela de-a pasa un raspuns retoric si deopotriva interogativ in genul Ce-ar fi de spus?

In cazul compozitiei sau portretului de pilda poate ca o atare analiza plastica se contureaza legitim dar peisajul, cu precadere peisajul, se priveste. Si totusi…

Daca in cazul fiecarei transpuneri a unui talant se naste plauzibil dialogul poate ca peisajului ii putem adjudeca fara false dileme intreaga conversatie. Asta gratie deschiderii sale implicite nu doar la nivel epic sau pictural cit si emotional. Un atribut predilect minunii ce-si evoca starea de gratie dincolo de usile atelierului si care se lasa doar treptat si partial devoalata cu pretul studiului.

O stare ce poate ocoli spiritele moderne indragostite de viziuni sau procedee excesive dar care se daruieste fara indoiala adeptilor loiali. Ori nici perseverenta nici spiritul analitic nu i-au lipsit vreodata pictorului Mihai Cotovanu. Nici in anii tineri in care prima latura sa didactica ,nici in cei ai artistului zis amator, neabonat inca la consacrare dar fascinat pina la obsesie de, detaliu, citadin ,de arhitectura peisajului si de rigori grafice perfect impuse intentiilor cromatice.

Iata poate de ce lucrarile expuse acum pe simezele Galeriilor Tonitza pot fi socotite ca fiind expresia acestui crez personal si fatete sugestive ale unui discurs in detaliu insusit gratie Artei de a privi, asa cum marturisea autorul, tot prin intermediul unei expozitii incheiate nu mai departe de finele lunii trecute. Discursul naturii insasi.

Cumva, n-avem a sti cu exactitate nici cum, nici cind, Mihai Cotovanu a demistificat o serie de secrete vizavi de subiect. Printre ele am putut repera usor ceea ce fotografii numesc regula de aur a instantaneelor urbane.

Conform acesteia ar exista doar doua momente ale zile prielnice surprinderii unui cadru en plaine air : in zorii diminetii incepind cu circa 30 de minute inainte de rasaritul soarelui si la amurg. Explicatiile nu sint deloc straine de efectul optic al luminii ceva mai blinde, a contrastelor in consecinta mai delicate si de tot ceea ce am putea numi in definitiv echilibrul culorii.

Voit sau nu, consecintele acestei s-o numim stratageme pot fi admirate in lucrari ca Asfintit de soare in padure-unde lumina pare a se prelinge printre trunchiuri imbratisindu-le parca “ca de plecare” sau in diminetile strazilor Brindusa si Sf Andrei unde jocul rece dar viu al luminii te provoaca sa resimti nu doar spatiul dar uneori si aerul fluidizat printre ziduri.

In trecere fie spus povestea luminii continua firesc in “Luciul apei” , “Luminis” sau Inceput de primavara in padure.

Iernilor insa li se aloca instinctiv un spatiu aparte. Unul de acesta data lipsit de tipar, cel putin din punctul de vedere al contrastului. Paradoxal privindu-le resimti mai pregnant senzatia realului, fie ca vorbim de efectul uneori orbitor al zapezii din Case evreiesti , tonurile glaciare din Casa tiganilor sau efectul de frig si adincime rece reusit prin alternanta planurilor din Biserica.

Cu nimic mai prejos peisaje rurale precum Cantonul CFR, Casa batrineasca sau Drum de tara sparg anonimatul si devin dintr-un motiv banuit afectiv cu o nota si-un vibrato cromatic mai calde tinzind sugestiv spre acea doza optimista de culoare regasita in lucrarile ce reproduc spatii familiare.

O dovada in plus a implicarii emotionale de care se face iar si iar susceptibil …peisajul.

Marturisesc cu necenzurata sinceritate faptul ca de aceasta data demersul expozitional al mamei mele m-a luat prin surprindere. As arunca intr-o prima faza vina asupra dozei de scepticism incercate la gindul unei reveniri substantiale, pline de miez pe scena deopotriva plastica si publica, dupa neantul unei absente de citiva ani.

Apoi m-as axa pe starea proprie-mi neutralitati. Spun asta pentru ca obisnuiam sa ma alatur, sa ma „includ” actului creator familiar uzind rind pe rind de tertipuri ideatice, afective sau bunaoara critice.Nu si de aceasta data! Ma absolv de orice merit, mai putin poate de cel ce implica asumarea senzatiilor traite de receptorul anonim de mesaj.

Sint asadar un privitor dinafara dar nu unul …deposedat de amintiri.In virtutea lor m-am bucurat sa descopar pe simeze asteptata simbioza a expozitiilor de odinioara.Exista lucrari-prototip care se pliaza perfect pe firescul trairilor sau, mai mult, obsesiilor de atunci.

As puncta aici doar potecile si stradelele prafuite cu aer ud bacovian, meteahna portretelor, chemarea ipostazelor biblice sau spiritul formei incantat

in studiul unor naturi statice.

Coloristic vorbind am remarcat o schimbare daca nu fundamentala cel putin evidenta de stafeta.Game ce odinioara se refuzau, clamind fiecare in parte suprematia sint lasate acum in voia unei concurente latente.Rosul, ocrul sau sienna arsa accepta infatuat vecinatatea rece a unui gri metalic sau dupa caz a verdelui impartial.

La capitolul „noutatilor de editie” cedez evidentei marinelor.O fac dintr-un dublu motiv.O data pentru ca, privindu-le, nu pot si nu vreau sa depasesc melancoliiile celui din urma ceas estival-cu toata simbolistica sa cu tot, de la larghete sau evadare la visare-si doi, pentru ca asist docil la un fenomen rar.Nasterea unei culori-mai precis a unei nuante de albastru despre care pot afirma cu tarie ca nu se gasea pina de curind in paleta autoarei.

As saluta fugitiv si jocul timid cu tehnica mozaic din „Invizibila Prezenta” -incercare pe care o clasific una drept net reusita , o conjur si provoc exploatata.

Inchei cu un posibil raspuns la intrebarea pe care poate fiecare dintre dumneavoastra este tentat sa o ridice la vazul atitor instantanee aparent fara liant.De ce un „dans al ingerilor”?

Pentru ca dincolo de chipurile mistice si reprezentarile dogmatice exista stropi de dumnezeire in orice:in alti ochi, in huzurul unei dupa-amieze de toamna, in parfumul colorat al florilor, in fosnetul frunzelor, in nelinistea unui val sau de ce nu, a unui nud cast, banuit de nimic altceva decit…senzualitate. (Raluca Sofian)

Constat cu placere ca de ceva vreme primavara s-a mutat pe simeze inundind cu sufletu-i vegetal o sala de expozitie. Vinovat de intrigante metamorfoze se face artistul plastic iesean Viorica Toporas.
Retrospectiva domniei sale, gazduite nefatidic in intervalul 13 aprilie-13 mai de galeriile Ateneului Tatarasi pledeaza odata in plus floral si liric-tandru in favoarea variantiunilor primavaratice.
Demersul etaleaza simbiotic cvartetul anotimpurilor, urbanul primar si detaliul viu al sevei vegetale, marca atribuita aproape organic autoarei cu nume complice.
Discursul “curtii interioare” acelasi care l-a oprit pentru o clipa din drum pe academicianul C-tin Ciopraga este intr-adevar convingator.
Ritmul zilnic il ghicesti tacit in linistea zidurilor patinate de avalansa destinului ciclic.
Contrastul vechi/nou, uneori supralicitat este doar fragmentar aplicat.
Inovator, umbrele erodarii capituleaza sub dansul fluid al picaturilor de culoare.
Uneori triumful primavaratec poate sta in puterea unui accent mov sau in reflexiile oranj ce impregneaza solar oglinda unei ferestre.
Alteori impulsul sordid cedeaza de dragul unei balustrade rosii, a unui vas sau a primilor muguri de vita de vie de un verde atipic si strasnic de crud.
Cel mai adesea insa simbolul fatidic vegetal -Copacul-impune pasii strategici ai starii de fapt. Uneori e vorba de exuberanta inceputului sau misticul “Eternitatii” alteori de singularitatea imparitatii sau fantasma trunchiului de fag.
Accentul violet surprinde cu fidelitate extrema jucindu-se cind familiar cu tufa de liliac din “gradina lui Liviu” cind preferind intesitatea rece a unui iris.
Transpare pina si in paleta unor lucrari cu suflu hibernal si evocat-pesimiste.Sosite parca dintr-un alt anotimp al sufletului nici macar ele nu reusesc sa nesocoteasca vesnic spectrul optimismului.
Cu adevarat insa doar florile isi mai asuma veridic eseul primaverii.
Te seduce tot spatiul cuprins in mireasma florilor de cimp acompaniate de suverana sinziana, si te nauceste la final autosuficienta stilizata a esentei de trandafir sau iasomie.
Acelasi val debordant de culoare sustrage timpului o duduie Otilie erotic ademenite de semantica trecerii lui si tot amestecul acesta covirsitor te provoaca sa cedezi impulsului trezviei.
Gindesti ca n-ai spune “nu”, unei evadari si c-ai lasa in urma “casa cafelei de dimineata” sau cadrul ferestrei pentru un zbor cu aripi inchiriate …peste oras.(R. Sofian)