Definiţia operei de artă s-a rătăcit prin postmodernism
La invitaţia Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza”, profesorul Roger Pouivet, şeful Departamentului de Filosofie şi Estetică al Universităţii din Nancy (Franţa), a moderat, cu prilejul lansării volumului “Ce este o operă de artă?”, o dezbatere asupra aceluiaşi subiect.
Iniţiativa a constituit un atipic inventar al celor mai importante teorii angajate în definirea operei de artă, prin prisma triadei metodologice universalitate – inteligibilitate –neutralitate. O definiţie în sine, aşa cum era de bănuit, nu s-a găsit, dar periplul ideatic în sine ar putea fi taxat drept unul spumos
De-a lungul vremii, cei care şi-au asumat imposibilul unei axiome descriptive au creionat opera de artă ca fiind realizare sensibilă a ideii, stare de spirit, expresia sinelui, donaţia invizibilului în vizibil, cea care produce sens, dincolo de sens, întîlnire sau “demistificarea oricărei realităţi sociale”.
Curentul antiesenţialism a căutat fără succes proprietăţile comune operelor de artă, iar concluzia a fost că repere nu există, poate doar… asemănări de familie. Platon a văzut-o ca “reprezentare imitînd realitatea”, în timp ce kantienii au promovat ideea “formei fără finalitate”. Au urmat sute de alte încercări prin intermediul expresiei, al emoţiilor, al gîndurilor, al normelor narative, ilustrative sau expresive. Numitorul comun s-ar putea traduce prin “un artefact cu proprietăţi estetice care-şi propune să determine natura”. “În afara acestei simbioze, există o serie de condiţii principale strîns corelate. Autorul trebuie să facă dovada unor competenţe semiotice pentru a face să funcţioneze estetic artefactul. Pentru învăţarea competenţelor este nevoie de un mediu potrivit. Mediul la rîndul său este instituit din tradiţii, iar acestea din urmă trebuie să cunoască dimensiunea estetică”, a punctat Roger Pouivet.
Cu adevărat interesantă ar fi remarca invitatului conform căreia toate acestea s-ar potrivi artei în accepţiunea ei clasică, de la antichitate la renascentism. Postmodernismul a blocat la propriu orice drum spre definiţie. “Pentru a şti dacă o practică sau alta, un lucru trimite la artă, trebuie ştiut în prealabil ce este arta. Or paradoxul artei contemporane rezidă din indefinire. Expresia s-a reorientat. Arta poate însemna acum la fel de bine transfigurare, imitare, preluare, copiere, modificare, parodiere, mixare, colare sau reasamblare”, conchide în postfaţa volumului profesorul ieşean Petru Bejan.
Concluzia? Definiţia operei de artă trebuie că s-a rătăcit prin postmodernism. (Raluca Sofian)
