Rosu
Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului iesean pare că a acceptat să‑şi joace vizibil cartea. Sesiunea doctorală de comunicări a onorat promisiunile ceva mai vechi de relevare a unor studii intens tematice. Pornind de la scurgerea a douăzeci de ani de la “îngroparea” regimurilor comuniste din Europa, 16 tineri doctoranzi din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Angers (Franţa), sub bagheta moderatorilor Ioan Ciupercă şi Ovidiu Buruiană, de la Facultatea cuzistă de Istorie, au navigat printre clişeele perioadei comuniste.
Tema i‑a făcut să uite pe alocuri de rigorile impuse, limita celor aproximativ 15 minute alocate fiecărui vorbitor fiind voit uitată. Primul discurs, în aparenţă suspect de a fi “ne la subiect”, a asigurat atmosfera prin aerul său aproape ludic. Scopul său a fost să joace rolul lui a fost odată. Lucrarea doctorandului ieşean Vlad Hogaş a conectat audienţa la memoriile şi impresiile de călătorie ale diplomatului francez Eugene Poujade, din scurta sa staţionare în calitate de consul în Principatele Române. Notele au fost reunite în 1859 într‑un volum parizian, iar în filele sale România veche reflecta reversul imaginii de azi. Bucovina era prosperă, Botoşaniul – asaltat de muzicanţi, Iaşul a uimit prin plete blonde, biserici, străzi pavate cu lemn, hoteluri lipsite de eleganţă dar încadrate de grădini luxoase, în contrast cu cele vreo 30.000 de cocioabe adiacente. Studiul insistă asupra mănăstirilor moldoveneşti. “Neamţul”, loc de popas, este iubit pentru slujba bilingvă, adăpostul săracilor şi vrednicul obicei al găzduirii oricărui călător preţ de trei zile. Mănăstirile mixte sînt în schimb suspectate de moravuri uşoare, iar În detaliu este descris un straniu ritual de priveghi repetat preţ de 40 de zile, prin care soţia părăsită cerea moartea celei ce i‑a răpit bărbatul. Culoarea acestor practici şi independenţa fără patalama a răzeşilor moldoveni, atestată doar de statutul de descălecător, sînt catalogate drept fascinante.
În această ramă a fost încadrată fotografia comunismului, iar alegerea de studiu a Alinei Brăescu a venit să creeze liantul necesar, printr‑o inedită călătorie în spaţiul imaginii. Imaginea culorii văzută ca fapt de societate. A fost un discurs obsesiv despre roşu, avatar, evrei şi vrăjitoare. Culoarea infernului a fost pe rînd asociată semnului rău, demonului, blestemului, ipocriziei şi trădării. Treptat, spre comunism, conotaţiile se simt mai intim legate de ideea de sînge şi de purificare. Culoarea simbol a socialismului a dorit să atragă atenţia asupra a ceea ce se dorea a fi o nouă viziune, un nou început.
Desigur, nu disociat de ideologia marxistă şi iudeo-bolşevism, două noţiuni dezvoltate în discursul doctorandului Laurenţiu Ursu. Aparent, în spaţiul românesc, programul politic al lui Marx n‑a fost înţeles, ci redus, în lipsa asimilării unei teorii concludente, la un simplu termen bombastic, dar nu mai puţin primejdios. Iudeii sînt, se pare, primii atraşi de principiile socialismului care promitea în fond lipsa claselor sociale, motiv suficient de‑a spera într‑o soluţie finală a integrării. Termenul de bolşevic vine să reunească stereotipiile aferente pînă atunci evreilor şi anume ilicit, agent al decadenţei capitaliste, revoluţionar profesionist şi factor dizolvant.
Prezentările generice fiind făcute, s‑a putut trece la detaliu. Mai precis, la elemente de analiza şi strategia discursului. Provocarea i‑a revenit dlui Andrei Muraru, iar momentul ales a fost Conferinţa Organizaţiei Regionale Moldova a PCR din perioada 19‑21 august 1945. Era convocat un comitet format din 25 de fii ai poporului, iar discursul membrilor trăda deja anticamera ideologică a viitoarei represiuni. Printre prezenţele cheie s‑au numărat liderul sucursalei PCR Iaşi, Vasile Mîrză, şi secretarul general Emil Botnăraş. Ei au fost responsabili cu transmiterea ideilor principale. Primul şi‑a asumat perfect tehnica limbajului de lemn, a termenilor goi lipsiţi de afectivitate. Abundau cuvinte în genul omenire, oşti, popoare, crimă împotriva poporului sau democratizare de sorginte sovietică. Emil Botnăraş folosea sintagma ne aflăm “la hotarul dintre război şi pace”, strategie recunoscută de reconfigurare a imaginarului sugerînd promisiunile noi ale socialismului şi părăsirea greşelii vechi.
Iulian Gherca a punctat aspecte ale rezistenţei anticomuniste în comunităţile catolice a căror reuşită de păstrare a verticalităţii s‑a datorat într‑o bună măsură şi structurii centralizate la Roma, într‑o perioadă în care însuşi Papa Pius al II-lea definea comunismul drept răul absolut. La Răchiteni s‑a refuzat cedarea casei parohiale pentru a fi transformată în şcoală, la Boldeşti primarul impus nu a fost recunoscut, în satele băcăuane s‑au format aşa numitele gărzi parohiale.
Sesiunea de comunicări a mai atacat episodic, dar elocvent, clişee aferente perioadei. Amănunte despre trupele de grăniceri, portretele torţionarilor regimului, ipostazele social‑politice ale femeii în acea perioadă, clasa intelectuală versus cea muncitoare sau protagoniştii Operaţiunii Satele Româneşti vor putea fi consultate şi într-un volum rezumat ce va reuni lucrările şi ideile astfel etalate. Tot acolo se va regăsi şi studiul care a încheiat amar‑anecdotic şirul prelegerilor. Titlul propus spre căutare ar fi “Cu sacoşa spre comunism: Programul ştiinţific de alimentaţie raţională în România socialistă”. Mulţi l‑au încercat deja. Cine să nu ceară reţeta! (R.Sofian)
