Posts Tagged Campus

Peste vară, în Campusul “Tudor Vladimirescu” ritmul studenţiei încetineşte şi încercînd o promenadă pe aleile semipustii observi amănunte pe care cu ceva timp în urmă le-ai fi putut nedrept trece cu vederea. Eu am făcut, de pildă, un gen de fixaţie imagistică asupra unei rulote de-un farmec boem din curtea Punctului de servire a mesei, situat vizavi de T13. Mobilul deţine momentan rolul practic de suport de flori. Spaţiul verde, iarba înaltă, terasa din fundal şi-un trup feminin sculptat în piatră îţi induc instantaneu starea aceea pe care poate n-ai mai experimentat-o de la ultima vacanţă şcolară.

Chemaţi administratorul

Posesorul automobilului “în tendinţe” este domnul Dorel Butnaciuc, un personaj la vreo 60 de ani, cu trăsături ce sugerează un Gerard Depardieu autohton. E amiabil, curtenitor şi se recomandă simplu nea Dorel. Şi ţine să i te adresezi astfel. Aflu că este “expertul în atribuţii gospodăreşti” al complexului politehnist de peste 35 de ani. “Cred c-am mai încercat o slujbă sau două, dar aici mi-e locul şi am avut timp să-l cunosc ca-n palmă. M-am ocupat o viaţă de vechea cantină, care a fost demolată. Acum mi-a încăput pe mîini sala asta. Nu se găteşte, ne aprovizionăm de la Agronomie. Peste vară mai răruţ cu activitatea, dar locul nu-i complet fără rînduire. Mai au cîte o întîlnire, baieţii ăştia de la Best”, îmi spune omul, trădînd afecţiune. “Băieţii de la Best” sînt în fapt Asociaţia studenţească omonimă, a cărei activitate, de care recunosc, nu auzisem, mi se pare atractivă şi interesantă. La fiecare sfîrşit de an universitar, o săptămînă, două sau trei cum a fost să fie anul acesta, nea Dorel le lasă sala pe mînă sala. Se gospodăresc în tot acest timp singuri, ca-ntr-o tabără de vară. Au invitaţi studenţi străini şi pun la cale seri culturale. Nu fac rabat de la tradiţii şi încearcă, la propriu, aventura multicularităţii. Pereţii aceia au găzduit pe rînd, seri olandeze, ceaiul englezesc sau mirajele japoneze.

Omiprezenţa

Multă lume îl ştie pe nea Dorel, dovadă şi că, la două-trei replicil conversaţia ne este “sabotată” de cîte un salut. “Lumea întreabă de ce am rămas atîţia ani. Simplu. Tinereţea lor… Încerc să-i ajut cu ce pot, stăm la taclale, vin să-mi divulge secrete sau să-mi ceară cîte un sfat. Eu de la ei împrumut elanul. Aici, deşi îmbătrîneşti, n-ai timp să simţi asta”.

Nostalgic

Îl ascult cum povesteşte. Nu încerc şi nici n-am de ce să-l întrerup. “Ştii, studenţia parcă era altfel odinioară. Regret feţele tinerilor de atunci. Erau mai senine, mai încrezătoare. Petrecerile mai aveau un iz de nonşalanţă şi inocenţă. Doar bere şi ţigări se dădeau pe sub mînă. Şi asta în glumă şi cu-n aer de vinovăţie. O bere în cameră era motiv de invitaţie la un ceas petrecut împreună. Îmi lipsesc serile în care tinerii se mai sărutau pe furiş şi-mi lipseşte mult, vechea cantină. Acolo se adunau mulţi. Cu cît mai mulţi, cu atît mai bine. Discuţiile se prelungeau. Erau nu ştiu, mai uniţi. Răsăriseră şi atunci vreo trei discoteci, dar rar întrezăreai vreo bătaie dar şi atunci copilăreşti, de la vreo fată. Şi-mi răsună în urechi Greieru. Acum nimeni nu mai reţine cum îl chema pe studentul acela din anii ‘85, dar toţi l-au reţinut cu drag. Pe el şi pe chitara lui. Ieşea în fiecare seară pe bancă chiar acolo, în faţă la T1, şi aduna grupuri-grupuri de gură cască la spectacol.

Ce s-a schimbat?

Nu mă aşteptam la multe cînd i-am adresat întrebarea. Am greşit. Ştia precis ce s-a schimbat. Îmi povesteşte de invazie. De maşini, de oameni şi de firme, de cum,cantina a devenit mall, de discoteca transformat-n club nocturn, de “electro”, de “house” şi de îndepărtare. “Cum să mai iubeşti inocent o fată cînd un dans nu mai înseamnă să o ţii în braţe şi cum o mai poţi privi cu respect cînd te complaci în prostituţie?” continuu eu şirul retoricelor gînduri şi mă aprobă din priviri. Cum să fii senin cînd fuga cu prietenii şi-un cort s-a pierdut în spatele epatantelor străinătăţuri cu scop unic de impresionare? Nu mai e timp de palavre… Camerele de cămin s-au transformat în mici redute. Toţi sînt obosiţi – fie de necesitatea unui serviciu pentru a se întreţine, fie de o noapte de fum şi zgomot, pentru că acordurile au dispărut.

Atipicul modern

Nea Dorel rămîne cu adevărat un personaj. O îmbinare de bon ton uşor circumspect pentru analistul neavizat. Din vechea cantină el a salvat un singur obiect: statuia de patrimoniu pe care “netrebnicii” vroiau s-o sfărîme. Are un cult pentru ea. A adus-o aproape ca să-i poarte de grijă. Şi vrea să o pună în valoare. A vorbit chiar cu “amicul Crengăniş” (da, e sculptorul-autor al leilor de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”) să o recondiţioneze puţin.

Pasiuni

E amator de călătorii şi cu rulota asta a vazut multe în doi ani. Viaţa nomandă îl prinde. Cea mai recentă pasiune e însă o motocicletă cu care a văzut Transfăgărăşanul. Stă bine şi cu Internetul. Cum de? A, păi pînă mai ieri a fost student, a terminat şi are diploma lui de licenţiat la Politehnică. Nea Dorel nu-i dealtfel la prima facultate. Acum 35 de ani a încercat şi “apele” Medicinii. Nu orice, ci chirurgie. După doi ani a renunţat pentru lotul de juniori la baschet. Pasiune perpetuuă căreia îi dă şi acum curs săptămînal. “Mai joc cu tinerii de-o seamă cu mine. Pe terenul utramodern. Asta e. Eu rămîn aici. Indiferent de vremuri, am să sufăr cînd nu voi mai vedea aleile acestea pline”, încheie nea Dorel. (Raluca Sofian)