RaluKulture

Vineri, sâmbătă şi duminică (28-30 mai) se desfăşoară la Colegiul Emil Racoviţă cea de-a treia editie a competiţiei de dezbateri CDAIS OPEN. Isi vor da replica elevi de la mai multe licee şi colegii din Iaşi: Negruzzi, Eminescu, Naţional, Alecsandri, Ibrăileanu, dar şi alte câteva echipe din ţară.

Competiţia este organizată de Asociaţia Clubul de Dezbateri Academice Iaşi şi Librăriile Humanitas iar moţiunile propuse se înscriu în tematica menită să marcheze Anul european al luptei pentru combaterea sărăciei şi excluziunii sociale: Diferenţa între vârsta de pensionare a bărbaţilor şi a femeilor în România este justificată şi Ar trebui adoptate noi măsuri de discriminare pozitivă pentru educaţia copiilor de etnie rromă.

Deschiderea oficială a evenimentului are loc vineri, la ora 17.00, iar finala are loc duminică, la ora 15.00, în sala de festivităţi a Colegiului.“

Tot vineri, 28 mai 2010, sub gazduirea Colegiului Naţional de aceasta data, Federaţia Naţională a Asociaţiilor de Părinţi a judeţului Iaşi, organizează cu sprijinul ISJ Seminarul părinţilor Familia şi şcoala – parteneriat pentru educaţie.

În cadrul activităţii, cei peste 100 de părinţi invitaţi din toate şcolile judeţului, vor alege să participe la una dintre cele cinci secţiuni ale seminarului: “Efectele mass-media şi ale calculatorului asupra copilului”, “Siguranţa copilului”, “Creşterea responsabilităţii copiilor pentru educarea copiilor”, “Cum să-şi faci din copil un prieten”, “Drumul spre succes al copilului tău”, care vor fi moderate de profesori psihopedagogi, reprezentanţi ai ONG-urilor şi ai Poliţiei.

Astazi cu incepere de la ora 17:00, în Sala de festivităţi a Colegiului Naţional „Emil Racoviţă” aproximativ 70 de unităţi de învăţământ preuniversitar de stat şi private, care au derulat proiecte în cadrul programelor comunitare în anii 2007 şi 2008 (din cadrul Programului de Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii – programele sectoriale Comenius, Leonardo da Vinci, Grundtvig, inclusiv programe centralizate, proiecte e-twinning) vor fi premiate. Evenimentul subscrie initiativei intitulate generic Saptamina Educatiei Iesene si are in vedere promovarea şi recunoaşterii dimensiunii europene în şcolile din judeţul Iaşi.

Printre invitaţii de seamă ai Galei vor fi prezenţi reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, ai autorităţilor publice locale, personalităţi şi experţi în domeniul managementului proiectelor.

Sâmbătă, 29 mai 2010, Asociația Mai Bine împreună cu partenerii săi vă invită sa petreceti caritabil. Evenimentul O Zi Pentru Copii ce reunește trei petreceri cu tematici diferite și un târg de donații. Toate veniturile realizate vor fi redirecţionate spre Centrul de Recuperare pentru Copii cu Handicap Sever Galata din Iaşi.

Ziua de 29 mai debuteaza devreme, pe terasă la Cafeneaua Acaju (str. Sf.Sava 15), cu târgul de donaţii cu vânzare Lucruri dragi de-acasă pentru zâmbete copilăroase (12.00 – 20.00). Sunt acceptate ca donaţii decoraţiuni, obiecte vestimentare şi accesorii, acestea urmând a fi vândute în aceeaşi zi la preţuri prietenoase (5, 10, 15, 20 ron).

La ora 21.00 evenimentul continuă la Mojo (str. Cuza Vodă 30 – 32) cu un concert rock al formaţiei ieşene Music Sounds Better, urmat de un afterparty cu Dan Kraepelin și Ilie, iniţiatorii seriei de petreceri Electronic Rockers Dance Party.

La 22.00, la Cafeneaua Acaju, Ascultăm şi Dansăm Româneşte împreună cu Dan Băsu. In buna traditie a editiei precedente invitatii vor putea încerca vin de ţară, plăcinte româneşti, ii şi costume tradiţionale.

Într-un final la Club Brain (str. Gându 6), se poate asculta incepind cu orele 23.00 Drum and Bass şi dubstep alături de eklipse, XZM şi soundbwoy.

Intrarea pentru o singură locaţie (în afară de Târgul de Donaţii, pentru care nu se plăteşte intrare) este de 7 lei, iar pentru toate cele trei petreceri 15 lei. Biletele se pot cumpăra atât în avans – de la Acaju, Mojo, Brain – cât şi în ziua evenimentului.

• Festivalul Filmului European

Peste 50 de filme europene produse în ultimii doi ani vor anima cea de-a XIV-a ediţie a Festivalului Filmului European. A devenit deja tradiţie, luna mai este luna în care cinefilii români au prilejul să se bucure de câteva dintre cele mai importante filme europene ale momentului.
La fel ca în ediţiile trecute, filmele care vin la festival sunt “de tot felul”, pentru că acesta îşi propune să ne deschidă uşa către permanentul dialog dintre cinematografiile naţionale europene. Profilul festivalului este din ce în ce mai recognoscibil: o colecţie de poveşti extraordinar de diferite, spuse în stiluri pe cât de variate, pe cât de variată şi neaşteptată continuă să fie cultura europeană.
Colecţia de anul acesta este completată cu o selecţie din filmele prezentate în ediţiile anterioare ale FFE, o “colecţie vintage”, care ne oferă şansa să revedem, poate cu alţi ochi, unele dintre poveştile care au trecut proba timpului.
Al cincilea “ambasador onorific” al Festivalului (după Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu şi Marian Crişan) este Radu Jude, cineastul care a debutat anul trecut în lungmetraj cu filmul “Cea mai fericită fată din lume”. El va realiza clipul de promovare a festivalului şi va fi alături de organizatori în derularea acestuia.

Iaşi – Casa de Cultură ‘Mihai Ursachi’

Rep: Întorcându-ne în timp prevesteau preocupările tânărului Teodor, cariera scenică de acum?

T. C. Oarecum. Mă preocupa într-o bună măsură “datul în spectacol”. Orice copil visează invariabil la un moment dat să se facă artist, medic sau…şofer. Pe vremea copilăriei mele acestea erau cele mai populare opţiuni. Nu ştiu însă dacă deţineam mai multe date decât alţi tovarăşi de joacă deci nu, nu cred că prevestea ceva cariera de acum.

Rep. Studenţie bucureşteană şi şansa de-al avea profesor pe maestrul Dem Radulescu. Împărtăşiţi-ne câte ceva din această experienţă şi eventual o întâmplare, un sfat spre care v-aţi întors ulterior cu tandreţe.

T. C. Teatrul a fost prima mea opţiune. Mi s-a propus la un moment dat să dau la canto pentru ca aveam o voce bună tenorală dar trebuie să recunosc că actul acesta artistic nu-mi “vorbeşte” în mod deosebit. Îmi place să cred că am un ascuţit simţ al umorului şi al ridicolului şi poate din acest motiv, arareori am întâlnit montări la opera pe gustul meu. A nu se înţelege că nu gust un spectacol bun dar actoria în operă mi se pare o chestiune uşor falsă şi desuetă.

Institutul a fost o provocare. Am intrat dintr-a treia încercare pe unul dintre cele doar două locuri vacante pentru baieţi neîncorporabili. Eu şi Puric. La o concurenţă de 50 pe un loc vă daţi seama că admiterea se transformă în loterie.Trebuia să fii bun, să ai noroc şi cineva din juriu să te placă foarte tare. Pe mine m-a plăcut din fericire maestrul. Probabil fiind că eram înalt cu ochi albaştri. Deşi ca oltean avea aşa, o, contră tandră împotriva moldovenilor le intuia cu onestitate talentul astfel încât cei mai mulţi dintre studenţii domniei sale proveneau într-un final din această zonă.

Cum se derulau cursurile? În primii doi ani n-am învăţat nimic…Am râs în schimb ca un prost. Nu nu mai eu. Mai toţi ‘discipolii’ cădeau de pe scaune de râs pentru că maestrul era adeptul explicaţiilor practice. Când nu mai avea argumente să ne descrie o anumită situaţie ne arăta. Cu asta, ne omora de tot. Umorul său genial la lucru, cumulat cu flesh-uri ale imaginii sale şi personajelor cinematografice loveau fără greş. Îndemnul ce urma demonstraţiei “fă şi tu” te bloca. CE să faci?

Rep. Aţi activat pentru scurtă vreme pe scenele din Bîrlad şi Constanţa.Cum s-a ajuns la alternativa Naţionalului Ieşean?

T. C. La Bîrlad am jucat supunându-mă rigorilor vremii care nu permiteau activitatea într-un oraş mare fără să-ţi fi parcurs stagiul obligatoriu în provincie. Dupa marja celor trei ani am ales Teatrul Dramatic constănţean unde mi s-a părut atunci că se vor întâmpla lucruri măreţe. Se pregătea o etapă de reîntinerire a personalului. Au venit atunci mai mulţi regizori şi actori tineri, colegi de ai mei. Ne doream o instituţie eveniment, un proiect asemănător celui derulat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Lucrurile nu s-au legat.

Interesant e ca la Iaşi aş fi avut ocazia să vin înainte de “afacerea Constanţa“, dar nu am vrut. Mi se părea un oraş uşor prăfuit şi conformist. Totuşi m-am întors. N-am să neg că alegerea s-a datorat raţiunilor practice şi pragmatice. Având deja buletin era singurul oraş în care aveam şansa să primesc şi un apartament.

Rep. Teatru, regie, film…Le-aţi încercat pe toate. Ce ipostază vă defineşte şi care ar fi subiectiv vorbind câteva dintre atuurile şi limitele fiecăreia.

T. C Aş avea prea mult tupeu să spun că sunt mai mult regizor. Sau chiar actor de film. Bineînteles că scena mă defineşte. Anilor lungi de teatru şi acestei experienţe îi datorez până la urmă şansa de a diversifica puţin registrul cu celelate două.Teatrul are poate avantajul că în prezent România nu are o şcoală de film iar distribuţiile aliniază nume scenice. Pe de altă parte simţul firescului, detaşarea în faţa camerei o are mai mult un tânar. Sunt aspecte pro şi contra. Pe ei se prea poate să-i coste lipsa acelei rutine în a interacţiona cu publicul necesară lucrării unui personaj greu, complex, pe noi, zgura teatralităţii.

Rep. Notorietatea a mizat însă pe mâna filmului. După 2003 aţi devenit un actor curtat iar din 2006 aţi ajuns la performanţa deloc insignifiantă a două sau chiar trei filme pe an. Nu orice filme ci poate cele mai bine catalogate din branşă. Ce gust are faima şi ce aduc în plus până la urmă premiile în viaţa unui actor?

Gustul nu e neapărat dulce. Ma doare puţin să fiu mai cunoscut acum după filme când joc de douăzeci şi ceva de ani teatru şi până la 43 de ani nu m-a văzut nici dracu. Am pierdut teoretic astfel şansa anumitor personaje.

Nu-mi place sa mă mint singur. E o notorietate de circumstanţă…Prea multă întâmplare fie ea şi frumoasă la mijloc. S-a întâmplat să fiu în distribuţie, s-a întâmplat ca filmele să fie primite pozitiv, s-a întâmplat..

Dar astea sunt vremurile. A ajuns să fie mai importantă televiziunea decât teatrul. Acum 100 de ani poate că faima m-ar fi surprins jucând teatru într-o trupă ambulantă cine ştie. Lăsând la o parte previzibilile neajunsuri cred că mi-ar fi placut mai mult boema ultimei variante.

Rep. Au existat alegeri regizorale care v-au surprins Roluri în care să nu vă fi văzut dar pe care le-aţi jucat?

Păi vorba lui Dem Radulescu am o mirare continuă. Eu în interior mă văd cu totul altfel un tip emotiv, timid chiar sensibil în ciuda staturii şi kilogramelor. Rolurile care mi se oferă sunt fix contrariul acestui autoportret. Gândiţi-vă primari, secretari de partid, părinte, ipostaze care deşi tratate ironic implică un cert sentiment de stabilitate, care mă face uneori să zâmbesc. Partea pozitivă e că nu mi-am dorit niciodată să joc cu precădere un anumit personaj. Prefer o echipă, un regizor, un text bun.

Rep. În cazul rolurilor travesti, este apropierea de personaj altfel, mai dificila?

Nu cu mult. Sunt câteva date tehnice, un model de urmat. Am jucat-o la urma urmei pe Chiriţa care la drept vorbind nu-i tocmai o silfidă ci prototipul de femeie bărbată. Peruca, costumul ajută, tu trebuie să ai în vedere atitudinea, mentalul, interiorul.Cazul de care îmi vorbiţi e cât se poate de simplu. Te poţi documenta eficient mergând cu tramvaiul, stând la coadă sau la piaţă.Gaseşti… Chiriţe.

Rep. Despre teatru marii actori vorbesc în ultima vreme cu amărăciune. Se spune că devine din punct de vedere administrativ o ruină, că se observă o degradare a gustului publicului, că sunt scoase la rampă puţine premiere sau că actorii tineri nu dovedesc disciplina necesară. Ce este adevărat şi ce nu?

Din toate e adevărat câte ceva, dar nu total, nu la nivel de eticheta. Publicul vine la teatru. Şi la Iaşi dar mai ales în capitală sălile sunt pline. Manageri buni mai există. Nu cred că există discernământ întotdeauna din partea publicului, se duce la orice, fără criterii de valoare. Partea pozitivă e că teatrul reintră în sfera vizuală a societăţii moderne în pofida unor telenovele şi talkshowuri scandaloase. O oră şi ceva de teatru implică o doza de energie pe care nu o poţi resimţi în faţa ecranului orice dimensiuni fantasmagorice ar avea. Oamenii de teatru însă ar trebui să reconsidere oferta. Ideea cu formarea gustului rămţne valabilă. Arta trebuie să-şi propună standarde înalte pentru a-şi merita numele. Spectacolele inegale ca valoare se pot sufoca reciproc. Un spectacol slab va reuşi din păcate să anuleze entuziasmul altuia de clasă, pe care l-ai vizionat anterior şi să reducă dorinţa de a mai merge la teatru. Mai bine o bere, nu?

Spectatorul nu e întotdeauna direct vinovat de deformarea gustului, de incultură. Percepţia sa este şi rezultatul unui context, inclusiv istoric în care trăieşte.

Îmi amintesc că după 1989 showurile politice pline de scandal erau un lucru atât de nou, de proaspăt încât lumea chiar abandonase ieşirile la teatru şi în general de orice fel. Abia prin 2000 lucrurile s-au dres.

Contează mult şi cine face teatru şi unde se face. Atâta vreme cât s-a trecut bariera lăcaşurilor instituţionalizate şi se încropesc scene în beciuri sau baruri imaginea de ansamblu are de suferit.

Cât despre aşa zisa indisciplină a colegilor tineri, să fim serioşi, ca-n orice meserie unii îşi fac treaba cu mai multă tragere de inimă alţii nu. Dar observaţia e valabilă şi în cazul generaţiilor vechi.

Rep. Cel mai recent proiect vă regăseşte în ipostaza de regizor iar subiectul dramatizării îl face un basm, Tinerete fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. De ce această alegere?

T. C Da, a ieşit o poveste, una pentru oamnei mari. Proiectul nu l-am ales eu, face parte dintr-un eveniment mai larg Cultura (2007-2013), este realizat prin Centrul European de Educaţie şi Cultură „Artemis”. Eu am fost atras din mers cum se spune pentru că proiectul „Thalassa of Myths” iniţiat de Centre of High Education in Theatre Studies (Grecia) stagna de ceva vreme, protagoniştii primei variante de spectacol neajungând la un numitor comun. Regia a fost o provocare. Teritoriul mi-era cât de cât cunoscut dar abordat rar doar în momentele în care simt nevoia să reformulez actoria să trec puţin dincolo de spaţiul strict al jocului şi să aprofundez povestea.

Alături România, din proiect mai fac parte Italia , Bulgaria şi evident ţara gazdă Grecia. Luna viitoare în intervalul 20 – 25 aprilie urmează festivalul de la Atena în cadrul căruia trupele antrenate în proiect îşi prezintă creaţiile. Mi se par nu doar în trend dar şi de bun augur aceste parteneriate care funcţionează deocamdată timid dar ar merita poate aprofundate şi mai des încercate. Faptul că ne reunim să ne cunoaştem regiune cu regiune este fascinant.

Rep. Cum v-ar plăcea să rămâneţi în memoria publicului? Actorul care…..

T. C. M-aş mulţumi să rămân în memoria publicului şi atât. Evident nu pentru vre-un accident nefericit cu maşina sau scandalurile din baruri ci pentru anii de pe scenă. Gândind la prezent îmi sunt suficiente aplauzele de după fiecare spectacol sau ştiu şi eu comentariile pozitive pe care le surprind. Viaţa unui actor, român cel puţin nu e o aventură continuă şi foarte condimentată, e muncă de ocnaş dar una făcută cu plăcere. N-aş alege altceva dacă ar fi să o iau de la început. Daca mi-ar sta în putere aş opta poate doar pentru o altă perioadă istorică sau alt spaţiu geografic.

Rep. Adică..

T. C. Una fără crize economice, încălzire globală şi prezumţii de sfârşitul lumii.

Rep. Planuri pe termen lung. Sau scurt.

Nu-mi fac planuri pe termen lung. Mă caracterizează mai degrabă paşii de furnică. Oricum nu este indicat să-ţi faci gânduri a la long într-o ţară în care nu există vreo certitudine că o să-ţi iasă. Deocamdată urmează festivalul de la Atena cu Tinereţe fără bătrîneţe. Cu acelaşi spectacol vom poposi ulterior în Italia iar în vară suntem invitaţi cu România, te pup! în Germania. Un periplu îmbucurător…

Interviu de Raluca Sofian

Actorul teodor Corban a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1985 la clasa prof. Dem Rădulescu-Dragoş Galgoţiu.

Între 1985 şi 1988 a fost actor pe scena Teatrului „V. I. Popa” din Bârlad, apoi a jucat la Teatrul Dramatic din Constanţa. Din 1989 este angajatul Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi.

Peste 40 de roluri pe scena Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” Iaşi

Filmografie: A trip to city, 2003, Gherghina şi soarele, 2004, A fost sau n-a fost ?2005, California dreamin’ (nesfârşit) , 2006, Serialul “Lombarzilor 8” – 2006, 4 luni, 3 saptamini si doua zile-2007, The Yellow Smiley Face-2008, Francesca-2009, Amintiri din Epoca de Aur1 -Tovarasi frumoasa e viata!, Amintiri din Epoca de Aur 2-Dragoste in timpul liber-2009, Portretul luptatorului la tinerete -2010.

Nu există imobile de patrimoniu pe care le pierdem. Nici fizic, nici din vedere…

Rep. Există un Program naţional de Reabilitare a Monumentelor Istorice iar Iaşul ocupă un loc secund atît din perspectiva finanţării cît şi din cea a obiectivelor avute în vizor. Cum se traduce în practică acest atu?

Este o poziţie firească, nu neapărat un atu, ci o moştenire despre care putem afirma că nu ar deţine din păcate toate mobilele din zestre în cea mai bună stare. Vorbim totuşi de o capitală a Moldovei, fostă Curte Domnească cu tot ce implica pe atunci un asemenea statut. Să amintim doar de practica nobilimii de a deţine case în zonele limitrofe şi să adăugăm existenţa siturilor arheologice dată fiind zona propice condiţiilor de locuit.

Rep. În urma inventarierii pe care aţi initiat-o cîte asemenea obiective numără Iaşul?

Cu nu mai puţin de 1644. O listă a acestora exista deja dar îşi avea carenţele ei sub aspect informativ. Lipsea localizarea exactă a siturilor arheologice şi a fost necesară fişarea lor detaliată.

Date vagi de genul “sit localizat la marginea satului X la circa 20 de km de Y” nu mai erau nici pe departe unele concludente. Între timp aşezările rurale fie s-au extins fie s-au restrâns astfel încât apăreau confuzii. Orice aviz se eliberează luând în calcul şi zona de protecţie (care poate varia de la 100 la 500 de m) a unui obiectiv istoric, ori jucându-te cu cifre aproximative erorile nu sunt excluse. A fost un pas necesar care a necesitat doi ani de muncă şi a beneficiat de metode moderne precum localizarea prin satelit.

Rep. De ce credeţi că este considerată instituţia pe care o conduceţi şi implicit persoana d-voastră drept una incomodă?

Sper că nu doar incomodă ci şi importantă. Poate de vină să fie refuzul declasării unor obiective de pe lista de patrimoniu şi pe alocuri neacordarea unor avize. Nu e prima data când afirm că orice declasare este practic imposibilă atâta vreme cât nu poţi plasa ceva în loc. E ca un buzunar din care scoţi în neştire bancnote fără nici cea mai vagă speranţă la noi resurse. Deja vorbim de-alungul timpului de eradieri. Un bun exemplu ar fi Casele Teodorenilor aflate în vecinătatea UPA. De ce s-a întîmplat asta? Poate şi graţie unei anume timidităţi de care autorităţile au dat dovadă după 1989 odată cu retrocedările. A fost o perioadă în care s-a preferat o atare largheţe în pofida impunerilor de orice fel. Revenind însă, posibilităţile de lărgire a listei sunt practic infime, dar din fericire există. Soluţia ar putea sta de pilda în introducerea de structuri industriale pe lista de patrimoniu precum exemplul recent al Halelor de la Nicolina sau Fabrica de cărămidă de la Ciurea vestigii foarte preţuite în ţările europene. Sau înscrierea pe listă a unor descoperiri arheologice inedite precum cele din pasajul de la Hala Centrală sau ale Conacului Domnesc de la Palas. De ce să conservăm ruine? Gândiţi-vă ce fascinaţie a dezvoltat în Anglia ansamblul Stonehedge. În cazul nostru unui călător străin i-a stârnit admiraţia un simplu grajd şi nu s-a sfiit să exclame “grajduri ca ale domnitorului Lupu nici regele Angliei n-a avut”. Cât despre avizele refuzate n-am făcut-o pentru că aşa ni s-a părut ci şi legislaţia ne-a ajutat. E şi cazul foartei disputatei clădiri de peste 150 de etaje… Încă nu-mi explic cum s-a ajuns până la noi cu avizarea când proiectul ar fi putut fi stopat de serviciul pentru protecţia mediului sau circulaţie dat fiindcă era previzibil faptul că ar fi ştrangulat principalele artere. Şi pentru că suntem la acest capitol vreau să subliniez că n-am fost viteji şi la Palas, pentru simplul motiv că vorbim de un obiectiv categoria A aflat direct sub avizul Ministerului Culturii. Dar în general, un plan de urbanism coerent nu i-ar dăuna Iaşului.

Rep. Aţi declarat surprinzător că vedeţi în criza economică un posibil aliat al clădirilor cu valoare istorica şi că dincolo de intemperii vecinii şi proprietarii le dăunează semnificativ. Detaliaţi…

Protecţia unui monument ţine şi de vizibilitatea lui şi cu asta tai de pe listă vecinii care privesc pofticios şi se simt incomodaţi de vreme ce îşi doresc cu scop de eficientizare a investiţiei clădiri grandioase pe orizontală ridicate pe suprafeţe relativ mici. Ori criza aduce parcă un soi de armistiţiu. Cât despre proprietari gândiţi-vă că la noi după mai bine de 20 de ani există încă procese de retrocedare pe rol. S-au rezolvat acum foarte recent problemele Filarmonicii de pildă sau Conacului Petre Carp. Pentru Coloseul Bragadiru cunoscut ca Cinematograful Tineretului însă situatia rămîne în impas. Clădirea ţine de acel Centru al Cinematografiei, care funcţionează autonom de Ministerul Culturii şi care pentru a nu crea un precedent refuză să-l dea în folosinţă autorităţilor locale. Deci hăţişuri legislative care nu ţin de noi cei de la Iaşi. Din fericire s-a întâmplat ca imobile importante ale Iaşului să aibă proprietari potenţi financiari care nu numai că nu s-au opus dar au şi ajutat. Vorbesc de Ministerul Culturii în cazul Palatului Culturii şi Teatrului Naţional sau cel al Învăţământului pentru Palatul Copiilor, Biblioteca Centrala Universitară sau Universitatea Al I. Cuza.

Rep. În ciuda vocilor cârcotaşe progresul reuşit prin finalizarea unora din clădirile menţionate mai sus, dar şi a Muzeului Unirii, Bisericii Armene sau Casei Pogor este vizibil. Personal sunteţi mulţumit de rezultat din punct de vedere estetic vorbind şi mă refer la culoare, finisaje, materiale folosite…

Da, per total da. Oricât de a la Caragiale ar suna, pentru aceste amănunte s-au înfiinţat comisii speciale. Culoarea a fost adeseori motiv de dispută, s-a ţinut cont de cromatica iniţială, de patină şi evoluţie în timp s-au aplicat chiar tehnici speciale pentru obţinerea culorilor folosite în epoca respectivă.

Sub aspectul detaliilor arhitecturale sau interioarelor îmi place ce-a ieşit la BCU de pildă dar au existat cazuri în care am fost nevoiţi să ne arătăm mai puţin “fermi”. Vorbim de Spitalul Militar aflat în proprietatea Ministerului Apărării, unde lucrările stagnau iar starea imobilului tindea să se acutizeze. Aici am insistat pe culoare sau decoraţiuni interioare dar am lăsat garda jos dacă vorbim de tâmplăria ferestrelor care, nu e tocmai cea mai bună alegere. Dar sunt detalii reversibile. Aceeaşi situaţie va apărea la Palatul Roznovanu, unde lucrările vor debuta în sfârşit în cursul acestui an şi unde după multe şi repetate discuţii s-a ajuns la un consens privind faţada. Nu toate părţile implicate însă aderă la soluţiile gândite pentru stabilizarea imobilului.

Rep. Şi totuşi bulevardul Stefan cel Mare, s-o recunoaştem cel mai cunoscut străinilor, cu mai toate obiectivele sale de la Mitropolie la biserica Trei ierarhi la Palatul Culturii sau Teatrul Naţional este în şantier. Dată fiind situaţia nu pot fi propuse şi promovate rute de atracţie turistică adiacente

Am convingerea că în maxim trei ani lucrările vor fi definitivate în cazul proiectelor de reabilitare aflate în derulare. Şi da încercăm să canalizăm atenţia spre noi obiective prin evenimente derulate în muzee aflate pe străzi marginase precum Kogălniceanu sau Muzeul Petru Poni. Printr-o finanţare obţinută la sfârşitul anului trecut se schimbă acolo tematica muzeală şi elementele muzeo-tehnice în favoarea unei expuneri moderne şi civilizate.

Rep. Într-un foarte succint bilanţ care ar fi plusurile şi minusurile anului 2009 în domeniu?

Sunt mulţumit că unele dintre cele mai dragi clădiri ieşenilor au fost reabilitate în ciuda slabelor premize. În cazul unora situaţia tindea spre eternizare şi începeam să vorbim deja de mai multe decenii de stagnare. Sunt mulţumit deasemenea ca în cazul altora şantierul demarat are şanse de finalizare nu doar optimiste ci sigure, deoarece iată beneficiază de un flux financiar continuu şi neanulat iată nici pe timp de criză. La Catedrala Mitropolitană lucrările se află în stadiu avansat şi demarează acum altele de extindere în subsol unde proiectul indică realizarea unor spaţii expoziţionale. Trei Ierarhi a beneficiat de mână de lucru autentică, de restauratori în piatră veniţi din Ardeal şi procedee complicate. Cert e că schelele încep să coboare şi sunt şanse să admirăm obiectivul în toată splendoarea nu mai departe de vara lui 2011.

Finalizarea inventarierii nu e nici ea lipsită de importanţă.

Cât despre minusuri, pe acestea le consider a fi provocări ale anului în curs şi e firesc să fie aşa. Dar previziunile sună bine. Se încheie lucrările la Palatul Ruginoasa şi prin octombrie şi cele de la pasajul Hala Centrală. Vor exista acolo spaţii comerciale, se vor organiza evenimente deci are şanse de a fi pus în valoare spre deosebire de ce s+a intimplat la Cub.

Apar în vizor noi şi noi lucrări. Noi nu suntem ordonatori de credite dar ne vom concentra asupra unor obiective disputate precum Biserica Nicoriţă, Casa Xenopol, Mănăstirea Frumoasa sau Muzeul Memorial Mihail Sadoveanu.

O mare problemă o constituie îinsă şi casele sociale, vorbim de bijuterii arhitecturale localizate în Copou, Tătăraşi, strada Elena Doamna sau Păcurari, în care s-au aciuat oamenii străzii. Avem toate bunele intenţii dar nu este deajuns. Pentru eliberarea lor ar trebui să se rezolve factorul social prin construirea unui bloc de cămine de exemplu destinat în exclusivitate acestor locatari fără dare de mînă şi e greu.

Concluzia ar fi însă că nu riscăm să pierdem imobile cu importanţă istorică. Nici fizic nici din vedere…

Interviu de Raluca Sofian

1. În copilărie, ce sau cine v-a instigat într-atât de entuziast, viitorul spirit explorator?

În copilărie mă jucam cu ceilalţi copii pe dealurile din apropierea satului, un joc de a cerceta sau explora, îmi plăceau animalele pe care le aveam adesea singur în grijă şi eram în general interesat de lumea din jur, de îndeletnicirile uzuale ale satului din vremea aceea. Îmi plăcea să fiu într-un fel şi eu de folos cu ceva. Nu mă gândeam că aş putea face vreodată cercetare. Lucrurile însă s-au legat firesc. Părinţii mei fiind învăţători, nu mi se îngăduia neglijarea lecţiilor iar graţie micii biblioteci din casa părintească frunzăream suplimentar dar recunosc şi cu plăcere tomuri vechi de filozofie sau psihologie multe dintre ele editate în limbile franceză şi germană.

Capitolul copilăriei n-ar fi întreg însă dacă n-aş aminti de Geografia continentelor studiată pe atunci la nivelul clasei a cincea şi lecţia profesorului Gheorghe Apostol despre ţărmurile de est ale Americii de Sud. Lui şi altor lecţii fascinante ce au urmat îi datorez zborul gândurilor mele spre locuri rare şi îndepărtate, de peste mări şi oceane.

1. Un politehnist cu preocupări “atipice”. Să amintim doar de frecventarea unui cerc de folclor sau a unor cursuri opţionale de geografie şi istorie. Spuneţi-ne câteva cuvinte despre anotimpul studenţiei ieşene.

Într-adevăr în studenţie mi-am făcut timp şi pentru seminariile Facultăţilor de Istorie, Geografie sau Filologie unde audiam în special limbile străine deşi fără mari veleităţi lingvistice în domeniu. Anumite cursuri pur şi simplu mă pasionau. Căutam probabil ceva, un lucru pe care încă nu-l descoperisem. Tot la Filologie l-am întâlnit pe profesorul Vasile Adăscăliţei cel care preda cursul de folclor şi avea în grijă un Cerc tematic. Semn că lucrurile erau serioase, mă puteai întâlni frecvent rozând băncile sălilor de lectură ale Bibliotecii Eminescu în încercarea de-a parcurge temeinic bibliografia stabilită de profesor.

În primul an de facultate am dat de cartea lui Livingstone, cea despre călătorii şi explorări în Africa Ecuatorială. De aici pasiunea pentru populaţiile primitive. Aveam senzaţia acută că la originile sale îndepărtate omul era mai blând, ceva mai natural şi cu siguranţă mai bun decât proiecţia lui … civilizată de peste timp.

Cumpăram cu entuziasm numai volume de explorări şi expediţii, de cercetare în junglele ecuatoriale din Amazonia, Guiana Franceză, zonele situate în America de Sud, pădurea Ituri din Congo-ul Belgian cea populată de pigmei, Noua Guinee-Papua adăpost aventuros al triburilor canibale sau al vânătorilor de capete, deşerturile Australiei sau Kalahari. Era o lume fascinantă pe care paginile acelor cărţi mi-o descopereau “la pachet” cu obiceiuri de viaţă cu tot. Visam acum într-o manieră ceva mai plină de contur… să devin explorator iar preocupările largi şi atipice, cum le-aţi numit, m-au format pentru munca asiduă de mai târziu.

1. Ce determină un pasionat al pigmeilor şi pădurilor ecuatoriale să facă saltul către vise… glaciare? Speologia alpină, domeniu pe care vi l-aţi asumat autodidact a fost pasul să-l numim, necesar?

Preocupărilor pentru etnografie şi etnologie le-am dedicat mai bine de un deceniu. O pasiune ca o dragoste. Deci nelipsită de examene. Pasionat de gândul unei călătorii de cercetare în teren mai precis în pădurea Ituri din Congo, am scris la solicitarea etnografului Romulus Vulcănescu un material menit să-mi dovedească cunoştiinţele practice. Ulterior după o discuţie de câteva ore academicianul Ion Ionescu Gulian, director al Institutului de Filozofie din Bucureşti şi membru în prezidiul Academiei Române m-a acredit printr-o recomandare.

Cum nu se putea pleca uşor şi “nemotivat” în acei ani din ţară, am urmat ruta ocolitoare şi m-am înscris la un cerc de speologie. Activitatea de grup, care a constat în cartarea a numeroase peşteri descoperite de subsemnatul în munţii autohtoni, nu m-a satisfăcut însă pe deplin. Gândeam că peştera trebuia vizitată în linişte, fără strigăte chiar şi atunci când descoperi un lucru uimitor. Am trecut în consecinţă la speologia solitară. În următorii alţi 10 ani am parcurs cele mai lungi râuri subterane şi avene (peşteri verticale), din România. Şi, important sau nu am transferat trăirile şi momentele cheie într-o carte „Solitar în lumea subterană”. Nepublicată încă.

1. Cum devine o pasiune solitară, program naţional?

Prin întîmplarea fericită a unei invitaţii. Aceea de a participa la o expediţie în Himalaia. Antrenamentele le făceam iarna pe trasee periculoase din Făgăraş iar dorinţa de a parcurge peşteri în gheaţă m-a trimis cu gândul la Groenlanda şi la zonele polare. Am citit tot ce s-a scris despre marii cuceritori ai calotelor albe iar la 40 de ani imensitatea albă a devenit în mod ciudat obsesia mea cea dintâi.

Apoi, după o perioada presărata e drept voluntar cu tot mai multă singurătate, într-o noapte cu întuneric dens, asemenea celui din peşterile carpatice, m-am decis să transpun pe hârtie întreaga intenţie, clar, pe etape. Astfel a luat naştere Primul Program Român de Cercetări Polare.

1. Ceasul primelor expeditii în zone extreme ca Groenlanda, Nordul Canadei sau Arhipeleagul Spitsbergen. Ce simte, la ce se gândeste un călător de unul singur parcurgând pe schiuri sute de kilometri prin pustiuri îngheţate?

Programul român semnat de nomenclaturişti a fost sprijinit după 1990 de noile ministere, iar preşedintele Academiei Române, dl Mihai Drăgănescu, a fost de acord ca prima expediţie să se desfăşoare sub egida sa. A fost pecetluit startul cercetărilor româneşti în zonele polare în domeniul chimiei, biologiei, biochimiei, geografiei, geologiei, ecologiei şi medicinei. N-am de ce să ascund faptul că prima întâlnire cu natura sălbatică a nordului a constituit pentru mine o experienţă aparte.

În calitate de cercetător şi ulterior de explorator am participat la 16 expediţii în zonele polare, din care 13 organizate şi conduse cu eforturi uriaşe. Ele au avut loc cu precădere în emisfera nordică, în Spitsbergen, în traducere, Ţara Munţilor Ascuţiţi, Groenlanda, Nordul extrem al Canadei, şi Antarctica de Est şi Vest.

Fiecare calatorie în parte şi-a atribuit partea sa de inedit si frumuseţe. Spre exemplu, a doua expediţie românească de cercetări polare în Insula Spitsbergen, situată la 900km de Polul Nord, 100 de zile, a fost una din cele mai reuşite din punct de vedere al rezultatelor ştiinţifice.

Pe scurt fiecare pas mă apropia de Pol. Deseori am simţit nevoia de a părăsi echipa în favoarea explorărilor mele solitare. Doar astfel puteam trăi liniştea şi puritatea supremă a nordului.

Drumul solitar din 2002, a însumat 300 km pe schiuri. Mi l-am auto prescris drept test de rezistenţă la anduranţă, vroiam să verific să mă conving dacă mai sunt apt pentru expediţii polare.