Conform ritualului rotarienii ieseni au devoalat ieri in cadrul unei conferinte de presa organizate in Sala Creanga a Hotelului Astoria, schimbarile survenite in cadrul cluburilor locale de gen si noile nume ce se vor vehicula la conducerea acestora in urma schimbarii de stafeta.

Evenimentul s-a transpus dincolo de mesajul noilor presedinti- (Victor Bejan-Rotary Iasi, Mihail Anghel -Rotary Iasi 2000, Stefan Georgescu-Rotary Iasi-Curtea Domneasca si Mihai Armasu-Rotary Iasi Copou -recent cartat si beneficiind de o medie de virsta a membrilor de putin peste 30 de ani), intr-un autentic moment de bilant.

Linia lui 2009-2010 a fost trasa dupa cuantumul citorva sute de euro ce au luat se pare calea a deloc putine proiecte cu scop vadit caritabil dar si de sustinere a diverse initiative medicale, sociale sau cultural-artistice.

Vorbim concret, printre altele, de sponsorizarea Festivalului de jazz gazduit de Casa Tineretului, programul de combatere a bolilor cardiologice “Ingrijeste-te de inima ta”, deplasarea in Grecia a unui tinar cu performante deosebite in vederea sustinerii unui concurs de chitara clasica, cadouri si ajutor material aduse de sarbatori copiilor din camine, sustinerea programului educational “Imaginatie si creativitate”, acordarea de burse in cadrul proiectului “Pro-Ruralis”, sponsorizarea festivalului “Hai la teatru!” ,a lucrarilor de reabilitare a sectiei de dializa “Spitalul de pediatrie Sf Maria” sau organizarea expozitiei “Petale de martisor’.

Mult mai incitant insa decit aceasta fara indoiala meritorie lista a succeselor de suflet s-a dovedit pulseul de sinceritate a profesorului. Daniel Condurache in calitatea sa de fost guvernator al Rotary Romania si Republica Moldova.

Domnia sa a ales la indemnul jurnalistilor mass media prezenti sa puna odata pentru totdeauna punctul pe i in incercarea de a demonta punctual zvonurile rautacioase ce planeaza asupra formatiunii rotariene clubiste. Rezumatul ar putea suna astfel:

1. Nu avem de-a face cu o structura masonica. Rotary include e adevarat printre membrii sai doar personalitati influente financiar si profesional in comunitatea ieseana dar explicatia acestei stari a lucrurilor sta atit in necesitarea donarii unor sume de bani de catre membri pentru sprijinirea proiectelor avute in vizor cit si acoperirea gratiei domeniilor de activitate diferite in care acestia profeseaza a unor arii sociale si cazuistice vaste.

2. Biserica Ortodoxa n-a aruncat pina in prezent anatema asupra acestei structuri printre membrii activi numarindu-se de altfel citeva importante capete bisericesti.

3. Reteta longevitatii formatiunii care numara la nivel mondial peste 1,2 milione de membri reuniti in circa 32000 de cluburi este una bine pazita. Totusi secretul sta pe cit se pare in setul de reguli organizatorice. Intrunirile membrilor sint zilnice, de fiecare data la aceeasi ora, participantii se adreseaza unii altora pe numele mic mizind astfel pe o doza suficienta de familiaritate in comunicare, membrii deveniti intre timp mai putin potenti fianciari nu sint exclusi ci trecuti in tabara celor de onoare iar deciziile se iau conform Criteriului celor patru intrebari*

4. Simbolul clubului ramine cu siguranta asa numitul Principiu al rotatiei-cel care ii da de altfel si numele.Conform acestuia mandatul guvernatorului si a presedintilor de cluburi este de un singur an.”Repercursiunile” sint evidente.Mai putin orgoliu versus mai multa vointa de a intreprinde ceva memorabil sau nu in scurtul rastimp.Ideal vorbind.

*Adoptat de Rotary in 1943 Criteriul celor patru intrebari a fost tradus in mai mult de o suta de limbi si publicat in mii de moduri. Acesta raspunde la urmatoarele interogatii: Actionez conform Adevarului?, Sint loial ambelor parti?, Potentez bunavointa si relatiile de prietenie?, Tin cont de interesul global?

Supliment de date:

http://www.rotary2241.org/new/scrisori-daniel/mesaj-presedinti-club

Copiii generaţiei actuale, consideraţi nativi digitali, diferă mult de copiii generaţiilor anterioare. Se pare că modelul educativ preluat de părinţii acestora de la părinţii lor, bunicii copiilor noştri, nu mai este potrivit şi pentru ei. Mulţi părinţi se întreabă, cum să-şi educe copiii ca să reuşească în viaţă, ce valori să le formeze, cum să-i înţeleagă şi să comunice cu ei. La acestea şi la multe alte întrebări importante, părinţii vor găsi răspunsul cu ajutorul cadrelor didactice, formaţi la cursul de educatori parentali ai Fundaţiei Holt sau la Centrul de Consiliere pentru Părinţi, inaugurat săptămâna trecută în cartierul Grădinari de către Organizaţia Salvaţi Copiii Iaşi.

In aceasta ordine de idei in intervalul 5-8 iulie, Inspectoratul Scolar Judetean Iaşi devine gazdă pentru 20 de cadre didactice, învăţători şi profesori diriginţi (din Iaşi şi alte localităţi de pe raza judeţului) care participă la cursul de formare şi acreditare ca educatori parentali.

Iniţiativa este focalizată pe nevoile multiple ale copilului la început de drum în mediul şcolar şi ale adolescentului la vârsta pubertăţii, când mediul educaţional se schimbă , iar cerinţele devin progresive.

La nivel national, proiectul este implementat în 18 judeţe din cele trei regiuni de dezvoltare: Sud-Est, Centru, Nord-Est şi are ca scop promovarea educaţiei parentale în zona educaţiei formale a elevilor din ciclul primar şi gimnazial, pentru a deveni liantul contractului tripartit şcoală – elev – părinte. Nu in ultimul rind se doreşte deasemenea reunirea în jurul aceleiaşi mese a factorilor de decizie (inspectori şcolari), a personalului resursă (învăţători şi diriginţi) si a beneficiarilor direcţi (părinţii copiilor) pentru a dărâma eventual barierele de comunicare şi a acţiona unitar în interesul copiilor.

In urma acestui curs, în fiecare judeţ se vor forma şi acredita educatorii parentali, cadrele didactice participante, care, la rândul lor, vor susţine cel puţin un curs de educaţie parentala cu minim 10 părinţi. În acest fel, doar la nivelul judeţului Iaşi se preconiazeaza organizarea a 200 de asemenea cursuri pentru părinţi.(R. Sofian)

Despre legenda Tanabata
Două stele, Steaua Prinţesei Ţesătoare (Orihime,Vega) şi Steaua Tânărului Păstor (Hikoboshi, Altair) s-au îndrăgostit. Steaua Prinţei Ţesătoare era foarte pricepută la croit, iar tatăl său ere Regele Cerurilor. Deşi Steaua Tânărului Păstor avea un rang modest, regele, în mărinimia sa, le-a îngăduit celor doi aştri să se căsătorească. Însă , cei doi, fiind atât de îndrăgostiţi unul de celălalt, au uitat să îşi îndeplinească sarcinile. Steaua Prinţesei Ţesătoare nu mai croia hainele de care era atâta nevoie în împărăţie, iar Steaua Tânărului Păstor nu mai avea grijă de numeroasele turme de oi. Regele s-a înfuriat atât de tare, încât a decis despărţirea celor două stele. Li s-a poruncit să locuiască în părţi opuse ale Căii Lactee, Râul Strălucitor al Cerurilor. Celor doi îndrăgostiţi li s-a permis însă să se revadă în fiecare noapte a zilei de 7 Iulie, când aceştia traversează cerul.

Cum celebrează japonezii Tanabata?
În ziua Tanabata, oamenii poartă minunate kimonuri. Ei îşi scriu dorinţele lor pe hârtie frumos colorată şi apoi le agaţă de crengi de bambus decorate cu cocori şi alte creaţii Origami. Tradiţia spune că aceste dorinţe chiar se îndeplinesc.

În cadrul acestui festival:

- veţi putea urmări reprezentaţii la instrumentele tradiţionale japoneze shamisen şi koto;
- veţi putea urmări reprezentaţii de dansuri tradiţionale japoneze;
- veţi putea urmări interpretarea unor melodii japoneze la instrumentul flaut;
- veţi putea participa la un workshop origami şi veţi putea achiziţiona piese origami;
- veţi putea participa la un workshop de “mânuire” a evantaiului;
- veţi putea îmbrăca un costum tradiţional japonez: yukata;
- vă veţi putea costuma în stilul cosplay;
- veţi putea urmări o reprezentaţie karaoke;
- veţi putea achiziţiona revista Mangaholic;
- veţi putea admira o expoziţie de obiecte tradiţionale japoneze;
- şi desigur… conform legendei, puteţi să vă scrieţi o dorinţă pe un bileţel, agăţată ulterior pe o ramură de bambus.

Avertisment

N-am (presupunind ca mi-a-ti cere) un motiv clar in virtutea caruia m-am decis la un moment dat sa astern pe hirtie citeva rinduri ce se vor a fi povestea posibila a unui copac.

Unii o vor considera pura fictiune-ceea ce si e-, altii, drept un impuls infantil demn de amintirea compunerilor scolaresti de altadata-ceea ce de asemenea e…Poate desigur fi rastalmacita si astfel. N-am nici cum si nici de ce sa pretind contrariul.

Eu una am privit-o ca pe una dintre acele polite pe care simti ca le ai de platit. Catre tine insusi si in acest caz in contul vreunei povesti vechi dar impartasite de iubire si-a unei atit de inerente despartiri.

O poveste atipica, traita intre zidurile unui cartier vechi a carui farmec tinde sa dipara odata cu tumultul copacilor ce odata il populau.

Ce stiu e ca ma doare fiecare ciot ramas in urma celor ce jongleaza cu decizii si fiecare gest de indiferenta oarba sau pe alocuri grobiana. Ce incerc sa-mi imaginez e cum se vad lucrurile de cealalta parte. A unui arbore batrin, acum muribund int-o padure vesnic covalescenta.

Sa tot fie aproape un secol de cind m-am nascut. Ma trag asadar dintr-o familie de artari a carei arbore genealogic (ironica titulatura, nu?) se pierde in vechime. Nu cred sa fi detinut din cite stiu vre-un rang nobiliar dar sincer pentru noi copacii amanuntul acesta nu prezinta chiar nici o importanta. Zice-se ca am fost binecuvintati cu un soi de simt special gratie caruia ne constientizam cu precizie darurile si deopotriva neajunsurile astfel incit cu greu ne-ai putea gasi pierduti inutil in ironii sau invidii.

Cei ca mine de pilda, stiu ca nu pot concura nici cu parfumul teilor sau mirajul coloristic al fructiferilor si nici cu intelepciunea sau robustetea castanilor, dar, mizeaza optimist pe legendara lor vitalitate si suplete, pe gratia si flexibilitatea ramificatiilor si tipologia de-un estetic fin a frunzelor rasfrinte-n cinci. Ca degetele unei palme…Se spune ca abordam un aer de usoara superioritate dar, e un pret zic mic de platit cind esti la urma-urmei un exemplar…fara modestie, fabulos..

Am avut orice s-ar spune o copilarie ferita de ingheturi si griji iar mai apoi o adolescenta lunga si fericita. Locuiam credeam pe atunci pe un tarim cu nume predestinat-Gradinari si nimic nu ne tulbura nebunia dulce a primaverilor cind planuiam trunchi la trunchi cu tovarasii mei, intregi anotimpuri viitoare.

Visam in nestire si la propriu fie spus pina la cer.

Orinduiam sarada costumelor viitoare, reprezentatiile suratelor ciripitoare a caror cuiburi le pastram in deplina veghe , fiecare briza prin care vintul ne invita la cite-o sueta dansanta si in fine fiecare sarut solar..

Ne intreceam cu fiecare noua frunza si fiecare centimentru verde in plus. Ne mindream naiv cu fiecare crusta si nervura a trunchiului, timp dupa timp implinit, si gindeam ca putem atinge cu virful fiecarei ramuri vesnicia.

Aveam prieteni, nu multi, sute si spatiul larg din mijlocul caruia priveam nonsalant peste coroanele citorva ceva mai tineri stejari credeam ca mi se cuvine. Simteam teribil de acut cum seva zvicneste cu putere in mine.

A durat ceva pina cind am avut rabdarea, curajul si prilejul sa trag cu urechea la sfatul batrinilor. Se adunau in noptile cu luna si povesteau frenetic cind cu furie cind cu tristete si resemnare despre ceea ce numeau ei expansiunea orasului.

Nu-i puteam intelege. La noi in cartier sacrificiile fusesera minime. Doar citeva suflete cedasera locul pentru cite vreo strada.In rest pe linga blocuri oamenii pastrasera cringuri intregi de copaci si gradini largi pe care nu pritindeau sa le ingrijeasca cu nedisimulata bucurie.

Si totusi zvonuri torentiale continuau sa ne faca frunzisul sa freamate amar.Toamna cel mai ades. Cind frunzele ruginite isi luau zborul si ravasite de vint poposeau intr-un tirziu peste tot in oras, trimiteau de acolo mesaje umile parintilor abandonati. Iar vestile pareau dintre cele mai triste. Vorbeau despre sacrilegiul a noi si noi trunchiuri taiate , depsre tovarasi prinsi in chingi geometrice de beton si despre suflul unui sentiment asumat si bizar ce incepea sa se infiripe printre oameni. Nepasare.

Ascultam uimit. Eu iubisem cu patos oamenii…Preferatii mei erau fireste indragostitii si copiii. Iubeam naivitatea , dragalasenia, zumzetul voios al celor din urma si nu putine erau rindurile in care ma alaturasem jocului lor. Cit despre ceilalti, obisnuiam sa le tainuiesc patima imbratisindu-i umbros sau conducindu-i prin complicitatea altor amici cu frunze in cite un luminis. Le iubeam pina si visele. Poate pentru ca stiam ca erau trecatoare.

Am continuat sa neg noul rost al lucrurilor si m-am amagit astfel pret de vreo doua decenii. Dar s-a sfirsit.

Acum mi-e din ce in ce mai greu sa ma mint si duc inevitabil povara unor deziluzii pe care incerc zi de zi sa le dezleg.Am devenit ranchiunos si mut iar tot ce pretuiam odinioara acum mi-e strain.

Ma simt agitat intr-un mod absolut ciudat si gindesc ca-i firesc sa fie asa de vreme ce trupul mi-e mai degaraba inert.

Uneori dezvolt insomnii arborescente si-n noptile umede ma trezesc cautind raspunsuri.(Uite ceva ce totusi iubesc-Ploaia.Imi face bine s-o simt prelingindu-mi-se pe frunze, racorindu-mi trunchiul, intunecindu-mi simturile si eliberindu-mi frustrarile.)

Diminetile insa privesc in jur si devin din nauc furios. Imi spun ca n-am dreptul sa ma pling. Sint un artar batrin, aproape sec pe dinauntru gaunos si trist,dar n-am impartasit inca soarta celor mai multi dintre tovarasii cu, care odata am copilarit.

Dar e greu, e totusi greu sa fii fara voie martor la toate si sa nu poti pricepe nimic.

De pilda pasiunea oamenilor pentru cutii. Locuiesc intr-unele si se deplaseaza cu altele miscatoare. Din pricina lor cochetele garduri vii au disparut, gradinile de asemenea iar parcurile copiilor sint pe cale sa o faca.

Sau acest paradox al indiferentei. Sa iesi sa te bucuri de natura fara a constientiza macar ca te afli in prezenta sa,fara a te opri sa-i simti ritmul, reducind-o la simplu statut de teren de aplicare a unor placeri consumeriste. Cum poti explica altfel zecile de gropi arse, pline inca de resturile tinerilor copaci schingiuiti sau a puietilor lipsiti din start de sansa vreunei experiente terestre? Plus macabrul spectacol al resturiilor de tot felul…

Noi cei ramasi traim in alerta. Spatiul e din ce in ce mai mic. Padurea se sufoca si fiecare dintre noi simte cosmarul unei zile in care cineva va decide fara drept de apel reesalonarea spatiala. Vom mai simti doar, in cel mai bun caz, radicinile inca vii, presate fara inhibitii sub alte cutii, alte ziduri.

Imi doresc sa ma fi stins pina atunci. Tovarasilor mei as vrea sa le pot lasa speranta ca nu va fi asa. Pot insa sa o fac?

Ai zice ca sint simple greseli cind descoperi dupa un timp puse incognito in practica adevarate planuri de exterminare:

Toaletarea zis occidentala a copacilor e unul dintre ele. Lasind la o parte (desi e greu fie si numai dpdv estetic) transformarea arborilor in maniera total nenaturala a unor stilpi de telegraf, putine specimene supravietuiesc inexplicabilei initiative. Mai devreme sau mai tirziu, ramurile cedeaza.Una cite una…Solutia? Evident indepartarea lor si la finalul ciclului a trunchiului inutil.

Un alt plan “bine” gindit consta in asa numitul proces de reintinerire a spatiului verde. Sub aceasta optimista scuza zeci de copaci in plina vitalitate sint scosi din radacini pentru a fi inlocuiti (de preferinta in plina iarna) de firave, neadaptate si dupa plantare deloc supravegheate specii de puieti. Primavara, dupa asteptari doar unul din cinci puieti supravietuiesc.

Deci, care e planul? Cine si ce cistiga? Si mai ales, cine se (mai) opune?

Text de Raluca Sofian

L-am zarit adeseori linga pubele…Saluta posac, neinteligibil si scurt intinzind masinal un brat cu intentia explicita de-a-ti prelua aproape protocolar …resturile menajere. Unul dintre acele chipuri ce ajung sa-ti fie familiare nu atit din interes cit tactica repetare. Erau de fapt trei…Cercetau locul, dispareau iernile si reveneau ulterior la aceeasi “adresa” spre nefasta nemutumire locatara. Intorsi “acasa” isi asumau prin omiprezenta cringul dintre doua blocuri.

Din suita fetelor ravasite de nesansa si alcool el parea cu putina ingaduita inca tinar si era fara indoiala cel mai solitar. Intotdeauna pierdut in rutina unui chistoc de tigara, al unei sticle pe jumatate goale si-a unei priviri fara adresa.

E tot ce stiu despre barbatul pe jumatate dezbracat si clasat drept “neidentificat” gasit mort azi dimineata.

O moarte ce parafrazind fie spus…nu dovedeste nimic. Si mai mult decit atit n-a impresionat pe nimeni. Nu mi-am inchipuit ca o viata poate valora atit de putin si ca e firesc sa se incheie cu un rezumat …procedural. Nu poti numi altfel o atit de autohtona descindere la locul faptei a organelor acreditate. Una ce nu aminteste deloc de filmele cu anchete criminalistice americane. Una seaca, jumi sarcastica juma desueta ce anihileaza din start orice sansa de admitere la titulatura standard de…caz.

Din perspectiva unui observator neavizat firul evenimentelor ar putea fi consemnat asa:

orele 10.30

Cadravul este descoperit de catre un pensionar. Cum avea sa declare mai tirziu amanuntul care l-a determinat sa apeleze 112 a fost paloarea nefireasca, ca de ceara, a corpului. (Descoperit e poate mult spus dat fiindca omul se afla in imediata apropiere a unei alei principale vizavi de intrarea intr-un mini market. Cu alte cuvinte exista posibilitatea ca nu putini trecatori sau cumparatori matinali sa-l fi vazut dar au ales sa grabeasca nonsalant sau dupa caz doboriti de dezgust pasul. Era la urma urmei un boschetar cunoscut. Exista pe de alta parte si circumstante atenuante. Una dintre ele se leaga de pozitia absolut fireasca, unii au catalogat-o de-a dreptul senina, in care a fost gasit cadavrul-pe spate cu unul dintre brate acoperindu-i ochii si genunchii usor flexati. De atfel pina si apelantul 112 a recunoscut ca s-a decis cu greu si doar in urma mai multor vizualizari sa decurga la acesta masura..extrema.)

orele 11 (aproximativ)

Descinde un prim echipaj de trei al politiei. Este luat la intrebari “martorul” care evident nu reuseste sa satisfaca transant curiozitati. Locul nu este izolat pentru ca nu pare a fi nevoie de asa ceva.In jur e pustiu. Paradoxal nici macar vre-un gura casca nu se dovedeste interesat.

orele 11.20

Isi face aparitia o alta masina a politiei din care descinde echipat casual …criminalistul.(Da era unul singur). Se fac constatari in perimetru. Decedatul are in jur de 30 ani si nu se gasesc asupra sa acte sau documente utile identificarii. Singurele obiecte personale par a fi cele asezate cu grija pe o piatra din apropiere (ca pe o noptiera): un ceas f. uzat, o bricheta si o tigara…

Sunt intervievati scurt (f. scurt-la genul “Il cunoasteti? Nu? Bine”) alte doua persoane fara domiciliu veniti intre timp dupa obisnuita la pubele. Acestia confirma fapul ca victima le este cunoscuta ca partener ocazional de bautura. Atit. Nu-i stiu nci numele, nici povestea pentru ca …el nu obisnuia sa vorbeasca niciodata despre asta

.

Orele 11.45

Vine un echipaj Smurd…ora mortii este aproximata a fi in urma cu doua ceasuri (o privire mai insistenta, putina compasiune, l-ar fi putut salva?) iar starea victimei declarata-coma alcoolica.

Atmosfera este cit se poate de relaxata. In cautarea semnelor particulare grupul restrins de “organe” se amuza pe baza tatuajelor subiectului. Dupa consemnarea lor la caiet se decide retragerea trupelor si ridicarea cadavrului.

Epilog 1

In usa mini marketului doi cumparatori. Unul zice: Statea de mult aici.Bine ca l-au luat. S-a rezolvat.Celalat: Da cine a murit?Primul :Nimeni.Un boschetar…

Si uite asa viata merge mai departe.Unii cu grija zilelor ce vin altii in grija unui inger…tatuat.

Epilog 2

Exista oameni in a caror lume introducerile, povestile si bunele maniere nu-si au nici un sens. Cind tu nu mai stii cine esti, pe cine altcineva ar putea sa interese asta?Relatiile interumane se pot lipsi la urma urmei uneori de subiect si predicat. Eventualele scapari, pot fi amortite. Uneori de alcool, alteori de ignoranta.

URBAN RABBITs este un spectacol de circ nou francez (arta a circului) propus de cea de-a 21-a promotie a Centrului National al Artelor Circului (Châlons-en Champagne, Franta) si pus „pe pista” de regizorul Arpad Schilling (compania Krétakör).

Aflati in turneu in Europa, cei 16 arcrobati se vor opri doar o data in România si doar la Iasi, intre 11 si 13 iunie 2010!

Veti descoperi un spectacol excepţional, plin de inteligenţa si inventivitate, cu numere de gimnastica foarte poetice -- sfera sau spirala -- si cu acrobaţii de neimaginat -- dubla trambulina si firul de fier.

O intalnire la care nu trebuie sa lipsiti …

Replica unui personaj: “Îmi amintesc cu plăcere lucrurile pe care nu le-am făcut niciodată“. Un gând ce exprimă indubitabil premisa că realitatea trăită a unui lucru odată dorit, să dezamăgească, graţie poate imposibilităţii sale de-a concura cu o imagine ideală deja indusă. Din fericire există şi o dimensiune a excepţiilor, care-mi permite acum libertatea de-a nega. Eu încă-mi amintesc cu plăcere o întâlnire … deja “întâmplată“. Protagonist? Regizorul Nae Caranfil. Ocazia? Proiectul ” portret de cineast”.

M-am entuziasmat teribil şi m-am avântat în primă instanţă doar pentru o vizionare şi-un interviu. Între cele două s-a interpus iniţial un discurs, apoi o dezbatere, ambele suficient de puternice în a pleda instantaneu pentru o schimbare de tactică.

Iniţiativa în sine, dar mai cu seama omul din faţa mea chiar aveau sens. O calitate rarirismă şi greu servită la pachet în vre-un eveniment. Fie el şi cultural. Concret mi-am zis “aici nu e loc de vre-un salut fugitiv din priviri, trebuie să facem cunoaştiinţă“. L-am urmărit, “investigat” şi pe alocuri sper ghicit cu preţul a trei seri. Şi şase filme.

Locaţiile

Fiind că veni vorba de sens… Plasarea proiecţiilor gândită de organizatori (fără îndoiala cu aportul invitatului) mi s-a parut una aproape subliminal de fericită. Fosta lucrare de licenţă “E pericoloso sporgersi” şi-a găsit firesc locul într-o aulă universitară, o alegere al carei aer suficient de festiv a impus şi startul potrivit maratonului cinematografic.

Pelicule de o cu totul altă factură scurt metrajul E frumos la veneţia toamna şi ecranizarea romanului lui Fréderic Vitoux, Dolce far niente, au putut fi gustate de un public ceva mai avizat în Sala Studio a Universităţii de Artă “G. Enescu” în timp ce Filantropica şi Asphalt tango au luat drumul popular al Ateneului. Nu în cele din urmă cea mai recentă super productie a regizorului “Restul e tăcere” a beneficiat de avantajele … multiplex.

Cert e că nimic n-a fost întâmplator iar invitatul a militat deschis pentru atragerea în sistem a spaţiilor non convenţionale.

“Dacă aş şti cum să readuc publicul în sălile de cinema aş face-o dar adevărul incomod e acela că în acest moment există doar două opţiuni. Spaţiile vechi, adeseori abandonate în care nu s-a mai investit şi care nu fac faţă cel puţin din punctul de vedere al echipamentelor de sunet noilor cerinţe, şi desigur sălile moderne al căror confort major nu te asigură din păcate împotriva unor zgomote de fundal şi gesturi grobiene. Spaţiile deja existente s-ar putea poate transforma în alternative.

Idei în rezumat

E pericoloso sporgersi a stârnit aplauze la scenă deschisă. Nu la final, ci pe alocuri replică cu replică. Filmul compus din trei părţi care narează aceeaşi poveste din perspectiva a trei persoane diferite: o studentă, un soldat şi un actor de teatru beneficiază de un montaj pionerat la aceea vreme iar mesajul e succint surprins in titlu, varianta italiana (după inscripţia pusă pe vremuri la baza geamurilor vagoanelor CFR în italiană, germană şi franceză) a : “Nu vă aplecaţi în afară “. Metafora e previzibilă şi tipic ante- decembristă “nu îndrăzni“, “nu ieşi din rând”, “acceptă ce ţi se impune!”. Este un film de autor în cel mai propriu sens al cuvântului, Nae Caranfil semnând nu doar regia sau scenariul asa cum în general obişnuieşte, dar şi unele teme muzicale ale peliculei alături de Anton Suteu. Şi încă un amănunt premieră:

“L-am vrut diferit din punct de vedere vizual de ce se făcuse până atunci. Ce se văzuse? Dacia, o maşină dacă mă întrebaţi foarte urâtă. Regula fără nici un autoturism a condus la acea particularitate cu efect scontat asupra atmosferei filmului, de teritoriu părăsit, în care lucrurile evoluează încet, sau nu se mai întâmplă nimic”.

Despre scurt metrajul E frumos la Veneţia toamna o parodie a noului val francez, regizorul desconspiră:

“Când eram student în facultate, profesoara noastră, Elisabeta Bostan, a venit cu ideea crearii cu noi a unui lung-metraj format din scheciuri sperând că va rezulta astfel nu doar filmul unei generaţii dar şi prima producţie IATC lansată pe ecrane în mod oficial”.

Era vorba de Cinci romane de amor ale lui Teodor Mazilu, un gen de literatură nu tocmai pe placul aspirantului de atunci la cinematografie. Deşi ideea s-a concretizat, “romanele” n-au trecut niciodata pragul rampei. De vină ar fi fost teama oficialilor în faţa a ceea ce s-ar fi putut dovedi un antecedent periculos dar şi “diferenţele flagrante de calitate dintre cele cinci filmuleţe” după cum recunoaşte cu subtilitate regizorul.

În aceeaşi categorie a ecranizărilor “după literatură” , cazul de faţă Un voyage a Terracina , intră şi Dolce far niente. “Genul de carte pe care în mod obişnuit nu aş fi ales-o şi pe care cu greu o intuiam ecranizabilă. M-am tot intrebat de ce dintre toate cărţile lumii producătorul a ales-o pe asta. Am optat pentru o abordare foarte … liberă. Intriga, planurile, legenda introductivă îmi aparţin”. Rezultatul? O coproducţie franco-italiană ce l-a transformat pe autorul romanului Fréderic Vitoux într-un veritabil partizan şi l-a determinat să scrie un articol foarte personal în Le Observateur. Despre colaborarea cu actorii străini regizorul Nae Caranfil spune:

“Actorii sunt actori pretutindeni. Nu există diferenţe mari faţă de cei români. Poate doar aceea ca fiind liberi de contract pe perioada filmărilor dovedesc mai multă disponibilitate. Experienţele au fost şi bune şi mai puţin cordiale. De exemplu am colaborat excelent cu italienii, dar, nu pot afirma acelaşi lucru despre actorul francez Francois Cluzet.

Momentul Filantropica a fost unul cu adevărat special. Îmi plăcuse şi-l vizionasem în mai mute rânduri cu un zimbet perpetuu şi nehotărât în colţul gurii, dar de această dată ceea ce-l făcea o dată în plus special, era puterea … clarviziunii. Şi un val de tandreţe în plus vizavi de prezenţa în distribuţie a maestrului Gheorghe Dinică. Mi s-a parut admirabil faptul că un scenariu scris în anii ‘90 a putut să prevadă atât de neconformist şi fin tarele unei societăţi mai pregnant acum prezente, începând de la cazul unor fundaţii “caritabile” sub acoperire, condiţia intelectualului, lefuri neluate, tineret clubist, fenomenul manipulatoriu al televiziunii şi terminând cu întregul mecanism al milei cum este numit în film. Autorul ne asigură că avem de-a face cu “un film ironic, un film brechtian într-un fel, detaşat oarecum de situaţie printr-un strat de basm. El este inspirat din realitate, dar nu e viaţa de zi cu zi. Un film pentru care n-am făcut documentare şi pe linia căruia am mers intuitiv”.

O declaraţie cu atât mai interesantă cu cât vorbim de aceeaşi peliculă devenită între timp (după cum mărturisea anecdotic tot regizorul) sursa de studiu pentru politişti. Adevărul e ca revăzându-l tinzi aproape să crezi că în ultimii ani societatea românească s-a inspirat de la Nae Caranfil şi nu invers.
Şi totuşi dincolo de distincţii şi premii internaţionale pelicula a produs şi alt gen de reacţii.
“Unii români din diaspora vin răvăşiţi (de parcă ar fi urmărit o tragedie greacă), îmi aruncă o privire umedă şi şoptesc: “Ce pot să înteleagă aştia din ce spui tu aici? Confundarea invariabila a imaginii filmului cu cea a ţării de provenienţă e un fapt trist. Este genul de confuzie care face furori la noi. Un alt compatriot stabilit în Chicago se întreba cum să mai recomande el americanilor să ne viziteze ţara, după ce eu o zugravesc în culorile Filantropicii. L-am întrebat dacă a văzut Naşul, şi cum se face că decizia de a emigra în America n-a fost anulată de imaginea cruntă asupra societăţii americane propusă de Coppola?”

Istoria incredibilă a unui scenariu-Restul e tăcere

Povestea superproducţiei ce avea să aibă atât impact încât să capete oficial titulatura onorantă de “propunere a României la Oscar” începe în 1988 anul în care a fost pus pe hârtie scenariul. A urmat un drum cu el subrat pe Champs-Elysees spre sediul central Gaumont.

Cinci ani mai târziu, în 1994, producătorul Titi Popescu, îl invită pe Nae Caranfil la Neptun pentru prima etapa a pregătirii filmului alături de o întreagă echipă. O lună şi jumătate mai târziu vin veşti proaste de la Paris: compania de producţie pariziană este în pragul falimentului, nu sunt bani pentru film. În plus scenariul “Restul e tăcere”, alături de alte active ale companiei falimentare, a fost ipotecat de bancă iar autorul lui se afla în imposibilitatea de a intra în posesie doi ani de zile, adică durata contractului de cedare a dreptului de autor.

Şi totuşi în 1995, în plina perioadă de “înstrăinare”, regizorul primeşte un telefon prin care este anunţat că a câştigat trofeul Martini&Rossi pentru cel mai bun scenarist al anului, în cadrul Festivalului de Film de la Paris. Cu ce scenariu? Cu Restul e tăcere!. Se negociază o noua intrare în producţie cu celebra producătoare Claudie Ossart.

În 1999, apare un alt premiu neaşteptat: locul 2 la Concursul Internaţional de Scenarii Hartley&Merrill, la Hollywood. Un premiu cu un câştig palpabil-o viză de zece ani pentru SUA.

Urmează încă şase ani de … tăcere. În vara lui 2005 scenariul este depus la concursul de proiecte CNC. După alte pledări, negocieri, implorări şi uşi deschise încep filmările… Este povestea unui film despre cum se face film şi o nouă colaborare in rolul Grig cu “preferatul”, actorul Marius Florea Vizante.

Există sinonimii directe cu personajul, asa cum s-a teoretizat?

“Celebritatea de critic cinematografic a tatălui meu e greu comparabilă cu aceea a unei supervedete ca Iancu Brezeanu, cel mai adulat actor comic al începutului de secol XX iar la 19 ani eu repurtam succese, Grig eşua“.

Cum e să regizezi o mega producţie?

“Este intimidant. Nu-i o imagine de fiecare zi să vezi, zeci de oameni în costume de epocă care se plimba printre rulote şi cambuze moderne sau că o “armată” de sute de oameni aşteaptă de la tine semnalul că se poate filma; Lor li se adaugă alţi câteva zeci de figuranţi, decorurile, fel de fel de autorizaţii, comunicarea cu trei asistenţi fiecare cu partea lui de platou…”

Câteva raspunsuri

• Cum arată actorul ideal?

“Trebuie să aiba simţul naturalului , umor, ureche muzicală pentru ritmuri şi accente şi să fie nu în cele din urma eficient. Asta înseamnă 2-3 duble. Actorul ideal e cel care-ţi oferă direct rezultatul imaginaţiei tale. Totuşi, pe de altă parte cred că ar fi destul de plicticos să lucrezi cu aşa ceva. Pierzi experienţa modelării personajului din materialul uman.”

• Cum se percepe ca actor?

“Am fost prezentat drept regizor, scenarist, compozitor al câtorva teme muzicale şi actor. În ultima ipostază mă plac cel mai puţin. Am suficientă vanitate încât să comit exact greşelile pe care nu le accept actorilor mei ca regizor. Simt nevoia să intervin. Dar experienţa din faţa camerei mi-a prins bine. Stiu cum şi ce să cer. Sunt un regizor destul de strict iar asta include respectarea cuvânt cu cuvânt a scenariului, fără nici o improvizaţie.”

• Cum alege distribuţia?

“Sunt roluri precum Pavel Puiuţ pe care l-am scris cu figura lui Gheorghe Dinică în minte. Dar îmi face întodeauna plăcere să folosesc actori debutanţi, mai puţin cunoscuţi sau folosiţi. De cele mai multe ori mi-am permis să fiu şi mândru de performanţa lor.”

• Un moment răscruce…

“Scurtul “exil’ la Bruxelles. Doi ani care m-au luminat în multe privinte. Acolo am redevenit spectator de cinema, am avut cele mai importante contacte profesionale şi am semnat primul contract cu un producător adevărat. În 90 m-am întors plin de entuziasm în ţara mea unde voci euforice strigau Veniţi vă aşteptăm, e rândul vostru! Dar nu era.”

• Dacă nu film, ce altceva?

“Probabil că o carte. E posibil ca ea să vină într-un moment când efortul de-a mă prezenta pe un platou de filmare şi a fi în acelaşi timp extrem de vioi îmi va părea prea mare. Într-un timp m-am văzut însă şi în ipostaza de muzician într-un lanţ de restaurante.”

• Pe cine admiră profesional?

Îi are în vizor pe Chaplin şi Billy Wilder, pe Fellini şi Forman şi apreciază, din perimetrul cinematografic naţional, titluri precum “Balanţa”, “Moartea domnului Lăzărescu”, “Croaziera”, “Probă de microfon”, “Pădurea spânzuraţilor” dar se recunoaşte cucerit şi de câţiva reprezentanţi din generaţia nouă de regizori şi actori români. Se cuvine însă o precizare:

“Mi-e teamă că tinerii regizori care ies acum de pe băncile şcolii nu ţin atât la originalitatea lor, la concepţie, la ceea ce le place cât la ce se cere. Dar în fiecare promoţie există impostori şi autentici şi nu-i poţi pune pe toţi în aceeaşi oala. În voga acum e ceea ce eu numesc filmul festivalier. E reţeta preferată a festivalurilor faţă de care eu am destule rezerve. Se merge pe opţiunea radicală pentru realism. Orice forma de manipulare din partea regizorului devine interzisă şi nu se accepta nici mişcări atipice ale camerei, unghiuri sau lumini. În ele n-ai să prea vezi scene de iubire sau sex de exemplu. Asta pentru că dragostea este în sine un eveniment excepţional nu de rutină, de fiecare zi, ori, în aceste pelicule se lucrează cu material cotidian bazat pe dedramatizare. Filmele de autor se confunda pe nedrept cu filmul dificil şi sunt exilate în săli speciale de… artă. Eu am ales cinematograful şi din dorinţa de a proiecta pe ecran lumi în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. Este nevoie de diversitate. Adevărul e util dar minciuna îşi are farmecul ei. Şi în viaţă şi în film”.

• Ar face filme comerciale?

Regizorul punctează cu umor că un film în limba română este din start unul necomercial. Nu în sensul filmelor americane cel puţin. “Lăsând gluma la o parte nu, nu sunt dispus să fac astfel de compromisuri. Nu mă văd de exemplu semnând regia lui Rambo V, nu doar pentru că nu mă defineşte dar şi pentru că aş fi total incapabil să jonglez cu toată acea maşinărie a efectelor speciale. Sunt detalii pentru care îţi trebuie o pregătire inginerească.”

• De ce comedia?

Spune că nu este un cineast dependent de onoruri astfel încât măsoară succesul după reacţia sălii. “Publicul reacţionează colectiv. Ai un moment de sinceritate imediată adevărul, nu se poate trişa! Râsul nu poate fi mimat decât de actori profesionişti. În cazul dramelor pe de altă parte lucrurile sunt uneori discutabile”.

• Relaţia cu tatăl său

“De familie. Îi cer desigur câte o opinie dar cel mai adesea tardiv. După ce filmul a pris contur. Nu-mi place să-l împărtăşesc în fazele intermediare”.

• Ce nu-i place?

Faptul că în România nu are garanţia producerii următorului film. “Siguranţa în continuitatea carierei e ca un miraj. În studenţie mi se repetă des o frază “Cu fiecare film o iei de la capăt”. Am receptat-o ca pe o metafora. Dar e adevarată. De fapt cu fiecare film, condiţiile economice, culturale, de mecanism financiar diferă şi trebuie să mă adaptez. Am sentimentul acut că ceea ce am învăţat sau câstigat la filmul anterior nu-mi asigură succesul noii experienţe.

La noi de pilda un scenarist n-are ce cauta la concursul de proiecte fără un producător. În Franţa cel puţin ai opţiuni. Acolo te prezinţi cu el la comisia de lectură, aceasta ţi-l creditează sau nu printr-un accept provizoriu după care cu patalamaua la mână cauţi producătorii.

• Următorul film?

“Sper să depăşească cât mai curând faza de scenariu. Se va numi “Alice în ţara Tovarăşilor”

Text de Raluca Sofian

Premii
- Premiul pentru scenariu, UCIN 1993, Premiul “Opera Prima”, Selectat pentru Quinzaine des Realisateurs, Cannes, Marele premiu Festival Forum, Bratislava, 1993 şi Premiul special al juriului, Baule, 1994 pentru :

” E pericoloso sporgersi ”
- Premiul pentru regie, UCIN 1996-1997 – “Asfalt Tango”
- Cel mai bun scenariu la Festivalul internaţional de film francofon, Namur, 1998 , Nominalizat pentru cel mai bun film la Festivalul internaţional de film francofon, Namur, 1998 , si Nominalizat pentru “Globul de cristal” la Festivalul internaţional de la Karlovy Vary, 1999 – “Dolce far niente”
- Cel mai bun film, UCIN 2001,Cea mai buna actriţă (Mara Nicolescu), UCIN 2001,Cel mai bun actor (Mircea Diaconu), UCIN 2001, Premiul pentru costume (Svetlana Mihailescu), UCIN 2001, Premiul juriului european pentru tineret la Festivalul internaţional de filme de dragoste, Mons, 2002 , Premiul publicului, Festivalul de film de la Paris, 2002, Premiul special al juriului, Wiesbaden, 2002, Premiul pentru cel mai bun scenariu, Newport Beach, SUA, 2003 , Premiul publicului, Bratislava, 2003 , Premiul publicului, Wurzburg International Filmweekend, 2003 – ” Filantropica”
- “Restul e tăcere”, regizat de Nae Caranfil, a obţinut nouă premii din 14 nominalizări, şi este marele câştigător al galei premiilor Gopo 2009. din Bucuresti.

- În prezent este profesor (UNATC) din Bucuresti

Rep. Ce ne puteţi spune despre tânărul Ştefan Alexa, cel care nu părăsise încă, satul natal? Prevesteau preocupările lui cariera de acum?

Ş. A . Personajul de care spuneţi juca mult fotbal cu baieţii, pe uliţă, deci din punctul acesta de vedere se ţinea în formă de pe atunci. Când nu făcea asta închipuiţi-vă doar un film după povestirile lui Creangă. Hoinăream mult, odată pentru că îmi plăcea senzaţia aceea de libertate neprecupeţită şi-n plus ar fi fost păcat să n-o fac de vreme ce avusesem şansa de a mă naşte într-o zonă mirifică satul Cozia Costuleni. Pădurile de acolo erau celebre odată. La fel şi culturile de porumb ori viţă de vie. Dar nu era tot timpul loc de atâta haz. Provin totuşi dintr-o familie de ţărani, tata a avut o afecţiune la un picior şi şchiopăta, astfel încât preluam destul de mult din treburile gospodăriei. Mai cu seama după ce fratele meu cu cinci ani mai mare a plecat de acasă. Pe la 17 ani i-am urmat exemplul.

Rep. Dar avea adolescentul de atunci un simt justiţiar mai pronunţat ? Vă amintiţi o împrejurare în care el să fi ieşit în evidenţă.

Ş. A . Nu, nu mă pot gândi la ceva anume. Dar spiritul justiţiar, să ştiţi că l-am învăţat în familie, mi l-au imprimat părinţii. Erau oameni de condiţie modestă, sinceri, crescuţi la rându-le în cultul muncii trăiau doar din rodul muncii lor şi n-aveau prin urmare vreme să se ascundă după deget.

Rep. Peripeţii de armată?

Ş. A . O să zâmbiţi, nu am făcut armata! Aveam 18 ani când întrebând şi eu în stânga în dreapta m-am decis pentru Şcoala de Agenţi de Poliţie de la Slatina. Asta se întâmpla prin 1980 iar cei doi ani de pregătire au echivalat cu satisfacerea serviciului militar pentru că nu lipsea instrucţia militară. Programul era deasemenea unul strict, calculat la minut. La 6 era deşteptarea şi aveai douzeci de minute pentru pregătirea fizică, după care ieşeam la sectoare. Fiecare cu, compartimentul lui. Al meu era clasa şi includea măturat, spălat, şters tabla… La 7 era apelul, mâncam şi începeau cursurile care se încheiau în jurul orelor 13:30. După prânz intram la studiu individual. Am absolvit în 1982 cu gradul de sergent major şi încadrat în Poliţia Iaşi ca agent de ordine.

Cât despre vacanţe erau cele obişnuite mai puţin poate cea de vară scurtată bine de perioada de practică.

Rep. O disciplina preferată?

Ş. A . Eram înclinat către domeniul real în special matematica. Dar, am studiat cu imbold suplimentar dreptul penal şi criminalistica.

Rep. Ultima se predă acum alternativ şi este inclusa în programa de studiu a unor facultăţi. Există de pilda un laborator în cadrul Universităţii Al. I. Cuza. Sunt astfel de iniţiative utile?

Ş. A . De ce nu. E o ştiinţă dincolo de aparenta popularitate tehnică, foarte precisă, o vânătoare de indicii la nivel înalt. Cred că astfel de cunoştiinţe nu strică nimănui, aliajul de matematică, chimie, fizică deci ştiinţe exacte te poate ajuta la urma urmei să-ţi explici nişte lucruri.

Rep. Cum arată traseul şcoală – punct prezent?

Ş. A Spuneam că m-am văzut încadrat la Iaşi ca agent de ordine. Asta pentru o perioadă foarte scurtă din septembrie ‘82 până în luna februarie a anului următor când am fost avansat la sectorişti. În această perioadă în 1986 am urmat la fără frecvenţă Şcoala de Ofiţeri. Odată cu absolvirea ei în 1989 am mai bifat o avansare la gradul de ofiţer. Mi s-a dat o funcţie la economic, la Municipiu, răspunzând de unităţi grele precum Antibiotice sau CFS dar iarăşi pentru puţină vreme pentru că din 90 am răspuns de compartimentul de siguranţă publică. Un compartiment ce însemna aproximativ 130 de lucrători, repartizări pe schimburi, pe ore, pe zone, în funcţie de situaţia operativă. A fost perioada în care m-am familiarizat minuţios cu Iaşul pe care desigur că-l cunoşteam şi inainte dar nu la acel nivel. Şi iată-ne în 1994 anul numirii mele ca şef de secţie, Secţia 3 tot la Municipiu, pentru ca în 1999 să preiau functia de adjunct a şefului Poliţiei Municipiului Iaşi. Itinerariul profesional continua cu postul de inspector şef la Judeţ până în 2005 când am ocupat aceeaşi funcţie la Bacău. Anul trecut m-am întors prin ordin de ministru şi restul e istorie …

Rep. Deşi poate părea previzibil răspunsul am să întreb totuşi. Unde v-aţi simţit mai comod, la Bacău sau Iaşi?

Ş. A Nu e previzibil. Mi-a plăcut Bacăul. Recunosc că am mers la început cu o anumită temere. După 3-4 luni însă, lucrurile s-au conturat în bine, mi-am făcut un corp bine organizat de ofiţeri şi se părea că am ajuns la stadiul în care fiecare parte înţelegea cine ce dorea şi în ce punct ne-am propus să ajungem. Cred fără falsă modestie că au fost apreciate unele principii personale.

Rep. Ni le impartasiti?

Ş. A Îmi place sinceritatea, corectitudinea, cărţile pe faţă, dar şi o anumită lejeritate în munca. Ştiu că se poate interpreta… concret nu cred în angajatul stresat. Un colectiv care răspunde exclusiv “ordinelor” fără a dezvolta puţină pasiune pentru lucrul făcut nu ajunge nicăieri. Trebuie să schimbi mentalitatea pentru a obţine eficienţă. Acum aplicăm ceea ce numim management consultativ. Toate deciziile se discută în prealabil.

Rep. Care ar fi avantajele majore, şi dezavantajele acestei meserii?

Ş. A N-am să le ascund pe cele financiare. Nu sunt sume din care m-am îmbogăţit dar de care ar fi necinstit pe de altă parte să mă plâng. Dar cel mai mare câştig ar fi un stil de viaţă obţinut. Din şcoala şi până acum aşa strict cum l-ar vedea unii te activează. Inclusiv faptul că nu-i o slujba cu program fix ci una care-ţi impune să rămâi mereu conectat la problemele care sunt. În plus e o funcţie publică, îţi impune să te îngrijeşti să ai o imagine, un anumit comportament. Şi un alt mare avantaj personal ar fi acela că după atâţia ani de muncă n-am Slava Domnului false regrete sau melancolii de genul “dacă aş lua-o de la capăt m-aş face … Dezavantajul stă în memoria anumitor cazuri de care pur şi simplu nu te mai poţi dezlipi.

Rep. Daţi-ne două exemple dintre cele mai dificile

Ş. A. Ar fi cazul Cuţcă din martie 2000, cu acel copil sodomizat şi găsit în zona Căpriţa pentru care am lucrat fix 40 de zile. M-am implicat personal în acel caz. Un altul ar fi cel foarte mediatizat la data respectivă, cu fetiţa găsită moartă în catacombele din Ştefan cel Mare. Finalizarea cazului a durat jumătate de an. Cred că acolo deznodământul, care-l inculpa pe fratele victimei m-a frapat. În general cauzele în care sunt implicaţi copii te sensibilizează altfel.

Rep. De regulă oamenii care au cunoscut bătătura unui sat au un sâmbure de credinţă în plus. Aţi avut cazuri ce păreau fără cale de soluţionare şi care s-au rezolvat “miraculos”?

Ş. A. Sunt la rându-mi un om credincios. Canonul casei părinteşti se plia pe cel biblic. Regulile erau cam aceleaşi. Locuiam la o sută de metri de biserica şi mă jucam în curtea ei.

În privinţa meseriei nu mi s-au întâmplat lucruri spectaculoase dar fără îndoială uneori“un Doamne ajută“ îţi dă puterea să mergi mai departe. Iţi dă o atare stare sufletească, şi raţianomentul de a continua.

Rep. Pasiuni de vacanţa, de timp liber…

SA. Cu timpul liber e o problemă, cu vacanţele la fel astfel încât atunci când le ai cea mai mare pasiune cel puţin pentru mine e şansa de a mă odihni, de a mă refugia în familie. Caut liniştea şi acel ritm antitetic celui cu, care sunt obişnuit. Călătoresc pentru că este şi acesta un element al evadării din cotidian, dar nu atât de des pe cât aş vrea pentru că trebuie să am grijă şi de casă, de mama mea ajunsă la o vârstă la care îi datorez asta. Aşa că vacanţa ideală e întodeauna “cea care va să vină“.