Cinemateca propagandei după … Cristian Tudor Popescu
Amicul Emil Hurezeanu cel de care-l apropie printre altele experienţa a vreo 4-500 de “cablări” cum îi place să spună, (în idea că au împărtăşit soarta destulor emisiuni ) l-a descris drept “inteligenţa cea mai vie şi inconfortabilă capabilă de atletism comunicaţional, posesorul unei fervori analitice în registru de afectivitate negaţionist şi în spatele jurnalistului dur un om cu… autentice candori”.
Vădit mişcat şi surprins de aşa portret controversatul gazetar Cristian Tudor Popescu a… capitulat:
“Da, nu sunt de meserie călăul pe care paturile procustice ale televiziunii şi-ar fi dorit, dacă ar fi fost lăsate, să-l ajusteze. Se întâmplă să am şi alte preocupări”.
Semn că lucrurile stau astfel a fost descinderea domniei sale la Iaşi într-o dublă şi doar pentru unii inedită ipostază, cea de cadru didactic al UNATC şi scriitor de literatură.
Previzibil sau nu, publicul a creditat cu succes ambele oferte iar dacă lansarea volumului “Cuvinte rare” a devoalat un autor sensibil preocupat de muzicalitate şi metafore “în stare de rană deschisă” , cursul predat în Aula Universităţii “Al. I. Cuza” şi prelungit mult peste intervalul orar stabilit, cu acceptul liber exprimat al auditoriului, s-a transformat treptat într-o poveste. Una despre cinema, propagandă şi manipulare.
“Cinematograful românesc are o soarta ieşită din comun. Deşi primele imagini datând din luna mai a anului 1896, la doar câteva luni după primul spectacol de cinema cu spectatori plătitori de la Grand Cartel, Salonul Indian de pe bulevardul Capucinilor din Paris, din decembrie 1895, atestă faptul că din punct de vedere tehnologic ne-am adaptat foarte repede, au urmat în mod paradoxal 40 de ani de viaţă intrauterină. La asta se reduc filmele româneşti de până la 1949 cu doar una sau doua excepţii”
Printre peliculele notabile au fost nominalizate în 1912 productia lui Grigore Brezeanu, a cărei istorie a fost plauzibil reanimată în cel mai recent succes al regizorului Nae Caranfil “Restul e tăcere” şi abia după alte trei decenii, în 1942, “O noapte furtunoasă” capodoperă cinematografică, nu cum am fi tentaţi poate să credem teatru filmat, realizată de Jean Georgescu cu Radu Beligan şi Alexandru Jugaru în rolurile principale. Dupa 1949 “tristul devine încă şi mai trist”.
“S-a întâmplat aşa cum se întâmplă cu, copiii bonavi de sida din pântecele mamei. Propaganda şi manipularea politică comunistă au infestat istoria cinematografiei. In deceniile care au urmat 550 de pelicule indica nimic altceva decât că istoria vieţii se confundă cu cea a bolii”.
Ideea tezei pe care profesorul Tudor Popescu a conturat-o ulterior şi condimentat-o cu mini vizionări revelatorii rod al unei documentări pe cât de minuţioase pe atât de vizibil pasionante ar fi că unele mesaje şi tehnici propagandiste sau după caz manipulatorii pe care după 1989 ne-am obişnuit a le privi cu un atare detaşament şi dispret exclamativ (Cum era domnule posibil să aibă efect prostiile alea primitive şi tembele?) şi-au asigurat prin efect echivalentul astăzi.
“In anii 90 avem o adevărată post -patologie a bolii de care vorbeam. Reflexele organismului social au rămas aceleaşi încă câţiva ani”
Care ar fi concret identificate temele fundamentale de … injecţie ale propagandei şi manipulării?
“Laitmotivul strategic universal valabil constă în concedierea bunului simţ, simţului estetic şi ruşinii. Lucrurile grele, apăsate şi la limita grotescului sunt şi cele mai eficiente. Publicul ţintă îl constituiau masele. Manipularea intelectualilor cerea mai multa versalitate şi se acţiona doar la nivel individual. Ca gen preferată era comedia, o modalitate foarte eficientă de manipulare, de infiltrare a unor lucruri grave deloc pline de umor. Distracţia asigură deschiderea receptorului”
-
Costumul- apanajul intelectualismului, sfidarea clasei muncitoare, a salopetei.
Ideea reverberată e una fără fundament logic-şi care proclamă insinuant incompatibilitatea tovarăşului bine îmbracat cu… munca. Puterea perpetuării unor mecanisme e mare.
“In 1990 când în Piaţa Universităţii, domnii mineri au venit să planteze probabil flori, au bătut cu sălbăticie diverse persoane. Raţionamentul alegerii lor? Pletele, fustele mini, blugii capitalişti şi ochelarii. Iată logica costumului! Minerii anilor 90 nu erau cu mult diferiţi de ţăranii din Bumbeşti-Livezeni protagoniştii fragmentului vizionat datând din 1950″
Şi încă un exemplu…
“Şeful statului s-a dus la inundaţii în Moldova. Acolo primarul dintr-o localitate s-a îmbracat şi el cu, costumul cel bun ca să-l onoreze pe domnul preşedinte că aşa face omu de la ţară, când vine un oraşean deci un domn la el. Replica edilului ţării, mult mai pregătit pentru realitate cu cizme de cauciuc afectate bine cu noroi, în faţa camerelor de filmat, a fost-”când te văd că umbli aşa îmi vine să arunc cu tine de pământ”. Nici o întrebare preliminară. Nici o explicaţie solicitată“
-
Partidul suveran
Orice calcul matematic, fizic sau psihologic trebuia depăşit dacă partidul o cerea. Un concept ce avea sa conduca la malformaţiile deceniilor 60-80.
“Tatăl meu lucra la consolidarea unui pasaj , dintr-o zonă cu activitate freatică ridicată. Apa inunda. Termenul primit pentru finalizarea lucrărilor era imposibil. Pentru vizita de lucru au inventat totuşi un maglavais au astupat găurile,
şi-au aşteptat cu inima cât un purice ca pansamentele să nu cedeze sub presiune ca dopurile de şampanie. După treacerea tovarăşului şi-au re-început treaba.
-
Injustiţie
Intr-un alt fragment ţăranul muncitor prinde şi omoară un… sabotor. Simplul său cuvânt (salopeta îi dă aerul suficient de martor credibi) este de ajuns. Condamnarea şi epitaful vin la pachet. Nici un procuror, nici o anchetă. Securitatea se va contura pe acest principiu. Odată ajuns acolo “ceva trebuie să fi făcut tu”.
Episod post decembrist la cel mai inalt nivel:
“Doi băieţi de la SPP au oprit şi bătut cu sălbăticie un secretar de stat care circula cu trabantul pe motiv că le importuna circulaţia. Reacţia preşedintelui Iliescu, întrebat în legătură cu accidentul a fost: “ori avea baieţii aia şi motivele lor”.
-
Duşmanul poporului
Ani de zile până prin 1957 se inoculează un portret robot.
Sabotorul, este întotdeauna adult, are nişte frustrări sexuale, în sensul că nu prea umblă după tovarăşe, şi este înarmat cu un cuţit. Această imagine aparent banală a conturat o idee foarte periculoasă. Aceea că o persoană neataşată comunismului nu e normală, curată, cinstită. A fost în consecinţă reflectat cinematografic cu… defecţiuni. Ori e prea gras, prea slab, alcoolic sau nebun sau încă nelămurit.
Reverberaţie peste timp? Strigătul străzii din 1990. Unele scandări:
“Iliescu te votăm/Te votăm cu toţii/ca să moară de necaz/leneşii şi hoţii” Prin eliminare nesimpatizanţii făceau cu toţii parte din aceasta categorie.
-
Nici un moment de tacere
Astfel suna una dintre regulile stricte ale cinematografiei de până în 1959. In lipsa dialogurilor între protagonişti sau zgomotelor industriale intra în rol Orchestra Cinematografică care trebuia să umple … liniştea. Personajul contemplativ era periculos. De vină era, (deşi tovarăşii nu ştiau asta ci acţionau intuitiv) efectul kulesov.
Efectul Kulesov constă în inserarea unui prim plan al chipului impasibil al unui actor printre secvenţe punând explicit în scenă emoţii puternice ca suferinţa, plăcerea, foamea etc. Publicul ce viziona imaginile credea că citeşte pe chipul actorului emoţia semnificată de secvenţele în chestiune, deşi chipul actorului rămânea acelaşi pe tot parcursul filmului. Această experienţă bazată pe manipularea deliberata (absolut obişnuită în cinema).
-
Nici un prim-plan
Preferate erau distanţele zis americane, cadre neutre.
“Apropierea excesivă era evitată. Chipul devenea o zonă a semnificaţiilor necontrolate dincolo de vigilenţa echipei de cenzori.”
-
Sensul cu orice preţ
In fiecare secvenţă trebuia să se întâmple ceva. Fiecare cm de peliculă să exprime tovarăşi ceva. Este specific pentru propagandă să utilizeze şi controleze fiecare fotogramă. Să existe un mesaj. Regula a provocat un soi de obsesie în cinematografie pe care din fericire a reuşit să o demonteze în ultimii ani după decenii de mesagism generaţia Cristi Puiu, Mungiu, Radu Muntean.
O minune! Pulseuri de … “dezghet”
Mostra de curs s-a încheiat totuşi într-o accepţiune pozitivistă Cristian Tudor Popescu depistând totuşi în acest deceniu sumbru o peliculă pe care domnia sa a etichetat-o drept un miracol. Este vorba de producţia “Directorul nostru” un film tot de Jean Georgescu cu o distribuţie fabuloasă ce-i includea pe aceeaşi Radu Beligan, George Vraca dar şi pe legendarul Birlic. Deşi uzează de avantajul supapei (conferă ulterior circumstanţe atenuante unui fragment considerat periculos) filmul revoluţionează practica cinematografică tipic propagandistă de până atunci etalând fără precedent o … revoltă sindicală.
“Intr-o perioadă în care pentru mici incertitudini puteai ajunge la Canal, o masă de tovarăşi care se ridică în linie şi înapoiază mita, pentru că premiile acelea pentru îndeplinirea planului nu însemnau altceva, era de neimaginat. Iar din punct de vedere artistic nu poate fi ignorat contracpunctul realizat de Birlic. Reproducerea mecanismului de gândire, de intrare în mintea cuiva, era în 1954 apogeul îndrăznelii, iar faptul că muncitorul cu pricina o face în timp ce prezidiul cuvintează despre plan e şi mai şi. Nu în ultimul rând scena e fabulos întregită de o … omisiune. Peretele din spatele mesei de prezidiu e gol. Lipsesc portretele, prezenţa tactică obligatorie de la Gheorghiu Dej la Ceauşeşcu. Ei bine gradul asta de deviere de la cenzură, de la canonul comunist, nu se mai regăseşte nici după 1959 până la Reconstituirea lui Pintilie”.
Text de Raluca Sofian
