
Dind curs unei invitatii indirecte, dintr-acelea primite via si date mai departe, am poposit zilele trecute in sala de festivitati a Colegiului National, cu gindul (marturisesc) gasirii unui antidot suplimentar necesar dupa-amiezei dealtfel monotone de iarna.
In fond de ce nu? Si separat si luate la un loc, indiciile sunau bine fie ca vizualizam lansarea cu numarul trei a unei reviste-concept sau dezbaterea asupra fatetelor performantei intr-un moment in care ai fi tentat sa gindesti cu precadere la fatade.
Plus, amanunt deloc neglijabil tot dialogul acesta potential controversat avea sa fie purtat -cum intr-atit de des ne-am obisnuit a spune-intre generatii.
Ei bine, de asta data reprezentantii generatiilor si-au dovedit afinitatea, au fost “pe felie” cum mult mai lejer am puteau-o spune si puzzle-ul cu veleitati culturale a putut fi dus cu succes la un bun sfirsit. Se putea si altfel…Au fost cazuri…Nu stii niciodata la ce sa te astepti cind intra in joc si-un strop de efervescenta adolescentina.
Pe scurt fie spus evenimentul in sine m-a surprins. Placut. Intr-atit de placut incit am cautat ulterior ecourile in presa. Si inclusiv un link ceva, spre care sa-mi pot permite a redirectiona cu gratie cunoscutii sa se rasfete rasfoind o publicatie fara false modestii…rara.
Daca acum scriu fie si tirziu e pentru ca nu le-am gasit. In acea dupamiaza unul dintre invitati sustinea ca “valoare unei carti citite se poate masura in durata timpului post lectura in care ea continua sa te obsedeze”. Parafrazind, zilele in care am continuat sa simt placerea discutiilor de atunci m-au determinat sa refuz sa le las sa se piarda oricum.
Un bun jurnalist ar fi detectat si dactilografiat o stire in genul: “Scriitorii cu patalama se refugiaza intr-o publicatie de liceeni”. Dar, pentru ca n-am dovedit de-alungul timpului doza necesara de cinism am sa-mi permit sa “crosetez” in detaliu.
ALECART (asa se numeste revista) e mult mai mult decit terenul de joaca al unor rebeli. E dupa cum bine puncta coordonatoarea proiectului prof. Nicoleta Munteanu, un concept. E rezulatul, daca vreti ceva mai vizibil, ruperii rindurilor si compartimentarilor clicheu de odinioara ce decretau ca adultii stiu iar ceilalti invata. Reteta s-a dovedit grozava pentru ca si unii si altii par sa vrea sa caute impreuna…Ce ? Solutii inteligente de a sta DEOPARTE (A L’ecart=deoparte). De ce? De tendintele de discipinare a unei realitati induse pe care nu o mai recunoastem.
Revista aceasta e un act de curaj -al inodarii unui liant intre discipol si magistru, si exceptia pozitiva de la regula conform careia “generatia asta, domnule, e lipsita de valori, impenetrabila, absurda si de neinteles”.
Ne-am obisnuit sa vorbim sub efectul de masa, uitind ca exista sentimente si atitudini singulare. Perfect asumate si responsabile.
Revista aceasta n-a optat pentru o redactie monopolista. Triada Colegiu National-Octav Bancila-colegiul sucevean Petru Rares a pariat pe o formula din start fericita menita a alatura la Cuprins recenzii grele (copii astia citesc pagini despre care multi adulti zis titrati le pastreaza in cel mai bun caz pe lista de asteptare: Orbitor, Ma numesc Rosu, Imparatul mustelor, Biblia de neon, Waiting for Godot sau recenta aparitie sub semnatura visnieciana Sindromul de panica in orasul luminilor), creatii literare si plastice, un interviu cu maestrul Porumboiu sau citeva subtil condimentate mini-cronici cinematografice.
Acestui ansamblu i se integreaza firesc capitolul…Universitaria, caruia au subsemnat criticii literari Bogdan Cretu si Antonio Patras, lectorul universitar, Marius Pasa, arhitectul Horia Tundrea sau analistul politic, Daniel Sandru. Ce au avut dinsii de spus trebuie pur si simplu citit. Ce e in plus de apreciat? Prezenta lor in formula completa la schimbul de replici sincere cu cei carora au ales pe undeva sa le fie poate mentori.
Interogativ sau plastic, plin de umor, cordialitate si pe alocuri tendinte sumbre discursul a fluidizat ginduri, curiozitati, sentimente si resentimente…De la starea de cititor a criticului literar, la lipsa de arta a politicului contemporan, de la inexistente retete de a alege si citi o carte la ambitii de declichetizare a portretului olimpic sau nemultumiri de asistent voluntar toate si-au gasit si timpul si locul.
Ce-ar merita in final de retinut? Ca intr-o lume in care vorba lui Visniec “nimeni nu mai citeste pentru ca toti scriu”, unii chiar nu o fac lamentabil si ca aceea stiu poate sa o faca pentru ca nu se mai limiteaza la asteptat modele, indemnuri repetate, legiferari, restructurari de materii sau, mai rau, de programe scolare.
Raspunsul unuia dintre olimpicii Nationalului la intrebarea clasica despre si cu modele mi s-a parut genial. Imi permit sa-l citez aici si sa-i cedez absolut voluntar drepturile intriseci de….concluzie.
“Am un poster in camera, dar e cu harta cerului. Exista nenumarate persoane pe care le admir, de la laureatii Nobel la prietenii mei, dar nu, nu mi-am stabilit un model spre care sa acced si nici nu am de gind sa o fac. In primul rind pentru ca as fi dezamagit de cit de putin am reusit sa intreprind si in al doilea rind pentru ca adevarata provocare e sa te depasesti pe tine, cel de ieri”. Memorabil!(Raluca Sofian)