Marturisesc cu necenzurata sinceritate faptul ca de aceasta data demersul expozitional al mamei mele m-a luat prin surprindere. As arunca intr-o prima faza vina asupra dozei de scepticism incercate la gindul unei reveniri substantiale, pline de miez pe scena deopotriva plastica si publica, dupa neantul unei absente de citiva ani.

Apoi m-as axa pe starea proprie-mi neutralitati. Spun asta pentru ca obisnuiam sa ma alatur, sa ma „includ” actului creator familiar uzind rind pe rind de tertipuri ideatice, afective sau bunaoara critice.Nu si de aceasta data! Ma absolv de orice merit, mai putin poate de cel ce implica asumarea senzatiilor traite de receptorul anonim de mesaj.

Sint asadar un privitor dinafara dar nu unul …deposedat de amintiri.In virtutea lor m-am bucurat sa descopar pe simeze asteptata simbioza a expozitiilor de odinioara.Exista lucrari-prototip care se pliaza perfect pe firescul trairilor sau, mai mult, obsesiilor de atunci.

As puncta aici doar potecile si stradelele prafuite cu aer ud bacovian, meteahna portretelor, chemarea ipostazelor biblice sau spiritul formei incantat

in studiul unor naturi statice.

Coloristic vorbind am remarcat o schimbare daca nu fundamentala cel putin evidenta de stafeta.Game ce odinioara se refuzau, clamind fiecare in parte suprematia sint lasate acum in voia unei concurente latente.Rosul, ocrul sau sienna arsa accepta infatuat vecinatatea rece a unui gri metalic sau dupa caz a verdelui impartial.

La capitolul „noutatilor de editie” cedez evidentei marinelor.O fac dintr-un dublu motiv.O data pentru ca, privindu-le, nu pot si nu vreau sa depasesc melancoliiile celui din urma ceas estival-cu toata simbolistica sa cu tot, de la larghete sau evadare la visare-si doi, pentru ca asist docil la un fenomen rar.Nasterea unei culori-mai precis a unei nuante de albastru despre care pot afirma cu tarie ca nu se gasea pina de curind in paleta autoarei.

As saluta fugitiv si jocul timid cu tehnica mozaic din „Invizibila Prezenta” -incercare pe care o clasific una drept net reusita , o conjur si provoc exploatata.

Inchei cu un posibil raspuns la intrebarea pe care poate fiecare dintre dumneavoastra este tentat sa o ridice la vazul atitor instantanee aparent fara liant.De ce un „dans al ingerilor”?

Pentru ca dincolo de chipurile mistice si reprezentarile dogmatice exista stropi de dumnezeire in orice:in alti ochi, in huzurul unei dupa-amieze de toamna, in parfumul colorat al florilor, in fosnetul frunzelor, in nelinistea unui val sau de ce nu, a unui nud cast, banuit de nimic altceva decit…senzualitate. (Raluca Sofian)

Greierele si Furnica-un nou fir epic

Dupa amiaza de septembrie. Rutina asumata a jocului in parc cu Antonia (fiica-mea, 5 ani) si … experienta poate celei din urma ploi de vara. Rafale sprintare, intense si totusi suficient de pacifiste rasarite din senin pe un nebanuit fundal inca solar. Moment si loc (un turn acoperit al toboganului) prielnice povestilor. De obicei ne autodistribuim roluri iar de o vreme ne-am blocat creativ asupra fabulei cu Greierele si Furnica. Tot de obicei scenariile imi sint impuse si nu mi se iarta sub nici o forma refuzul participarii la … actul dramatic. Act din fericire de fiecare data altfel. Motivele daca admitem ca ar fi nevoie de invocarea lor sint deopotriva intrinseci si perfect intuibile. Unul dintre ele ma hazardez a afirma desi nu ma laud cu studii parapsihologice aprofundate in domeniu ar tine de intoleranta inocenta a minorului vizavi de… nuantele epice. Povestile se stie trebuie sa fie din doua una ori ff vesele, fie exagerat de triste dar niciodata neclar si plictisitor de… la mijloc. La fiica-mea persepectiva optimista depaseste convingator latura adeversa astfel ca, revenind la Greierele… nostru, morala furnicii si trimiterea greierelui cu, coada intre picioare (daca teoretic vorbind ar avea una)… nu tine.

Pe scurt unul dintre scenariile comune vizavi de chestiune implica mai degraba istoria unui menaj aparent imposibil dar paradoxal fericit si comun.

Intilnirea…

Da, era urit afara. Vara se sfirsise si ploua, dar ploua….ca-n parc. Furnica, o gospodina desavirsita coace placinte neimpacata inca la gindul ca nu mai are pe unde munci. Greierele nu vine sa ceara nimic. Dar, intimplator sau nu, cinta in ploaie o serenada. Versurile si firul melodic atrag atentia furnicii… Ziceau asa. O furnica duce-n spate/Un graunte jumatate… Restul il stiti. Ei bine furnica ia totul foarte personal si magulita de ceea ce credea a fi o dedicatie il pofteste tam nesam pe greiere nu doar sa-i intre in casa dar si sa ocupe pozitia de sot pe perioada nedeterminata. Doar pentru ca afara e… jale, el bate palma.

Acomodarea

Odata adapostit noul sot are o incercare firava de a-si oferi ajutorul. La bucatarie bineinteles pentru ca furnica avea o fobie vizavi de placinte. Ea il refuza dragastoasa si-l trimite sa-si usuce arcusul pe un fotoliu din coaja de nuca fie uitindu-se la televizor fie jucind ceva pe… calculator. El nu insista… Dupa cina ea plina de devotiune ii calca hainele ude, spun impreuna Ingerasul si se culca.

Lucrurile se precipita

Greierele ii face consoartei, dis de dimineata o surpriza. Mai precis ii propune o baie matinala in roua, drept pe frunza din fata casei. Spre seara-fix aceeasi zi -furnica devine mama. Ca sa nu se iste discutii inutile se nasc la egalitate doi gemeni greierasi si alte doua furnicutele. Imparteala e drepta. Proaspata mamica decide sa cedeze fii tatalui spre ingrijire iar de fete promite ca se va ocupa personal. Greierele n-are ce face si isi reia serviciul.La primul salar adus furnica il recompenseaza cu…cea mai mare farfurie de mincare. El in schimb o pupa des.

Surprize

Vine ziua de nastere a greierului. Furnica gateste ca de obicei o masa copioasa si o petrecere surpriza dar ii cere totusi parerea asupra tortului… Il intreaba ce-ar zice de-un tort masina. El replica cum ca-i artist si l-ar prefera sub forma de vioara. Sotia practica zice ca asa ceva cere multa truda si ca nu se merita dar, il imbuneaza cu un dar… chitara unchiului ei lasata mostenire. Greierele tresalta de fericire si ar vrea sa-i cinte ceva. Ea strimba din nas si-l sfatuieste sa se rezume cu fredonatul strict la servici. Pe buna dreptate el considera ca ea trebuie sa fie suparata. E adevarat. Motivul? Se pare ca luata de valul evenimentelor furnica si-a adus aminte ca a uitat sa faca …nunta. Recupereaza printr-un prim gind de… programare. Decide data… dar asta e o alta poveste…

Morala

orice furnica trebuie sa actioneze cu meticulozitate. Gilceava prematura nu-i foloseste la nimic. Decit singura cu teoria mai bine il invata cu binisorul pe greiere cum, cind si la ce sa… lucreze.

( Raluca Sofian )

Un recent studiu britanic evidenţia cu îngrijorare numărul deloc neglijabil al minorilor de la oraş care au pierdut aprope total contactul cu mediul înconjurător. În cazul preşcolarilor, 60 la sută nu putea descrie nici măcar relativ corect un animal domestic, pentru 75 la sută aria genurilor cunoscute era extrem de redusă, în timp ce mulţi dezvoltaseră şi comunicau percepţii eronate vizavi de înfăţişarea şi comportamentul animalelor. Ai noştri s altfel, vine instantaneu replica. Dar chiar sînt?

Contrar aşteptărilor, pentru copiii din mediul urban informaţia zoomorfă există. Şi nu oricum, ci aproape exclusiv direcţionată segmentului lor de vîrstă. De la sute de jucării de pluş la cărţi şi reviste, de la produse alimentare la articole de îmbrăcăminte şi carnaval. Peste aceste imagini se suprapun fragmentar produsele de televiziune, desenele animate şi reclamele. “Avem o potenţială problemă, pe fundalul lipsei de alternative. Fără bunici, părinţi sau cadru comunitar care să i stimuleze în a experimenta latura palpabilă a lucrurilor, ei sînt la această vîrstă setaţi să absoarbă de bună orice informaţie”, susţine psihologul Adreea Sevic.

Dacă întrebi în grădiniţele ieşene, personajul zilei este, fără îndoială, Joiana. “Mie îmi place vaca. Cred că este un animal important, pentru că apare de multe ori la televizor. Şi are o culoare frumosă. Eu mă îmbrac mereu în mov”, recunoaşte Sabina (3 ani). “Nu ştiu cum face laptele vaca, dar eu pe cel cu cacao nu l mănînc. Îmi place doar de căpşuni, dar asta numai vara, cînd ea manîncă fructe”, adăugă Maria (4 ani). Şi, pentru a întări ce dezvăluia psihologul… “Am văzut prima dată vacile din tren. Dar erau prea departe ca să văd dacă au şi buton muzical, ca Mumu a mea”, mărturiseşte Alexandra (3 ani).

Evident, nu pentru toată lumea lucrurile stau aşa. “E o minciună. Cea de la televizor e vopsită. Pe vaca de la mamaia o cheamă Lucica, e maro şi n are atîtea pete. Are ochi ciudaţi şi pare că plînge tot timpul, iar laptele trebuie amestecat, altfel nu l poţi mînca cu gustul ăla de iarba”, susţine mult mai experimentatul George (4ani).

Aşadar, pînă cînd marketingul îşi va fi reorientat bacheta magică asupra altui superproductiv personaj, vaca detronează tot ce se poate în materie de cunoştinţe.

Concurenţă îi fac, în mod neaşteptat, familiile exotice. “Mă uit la Animal Planet. Am văzut de toate, dar cel mai mult mi au plăcut leii, crocodilii, urşii polari şi maimuţele. Nu trăiesc la noi pentru că sînt greşite. Dumnezeu le a făcut rele şi, fiindcă nu mai putea să le ia înapoi, le a dus departe. Altele nu sînt aşa fioroase, dar sînt prea mari. Girafa are gîtul lung şi elefantul e gras”, zice Radu (5 ani).

Întorcîndu ne la autohton, aproape fără excepţie clasamentele popularităţii mai includ cîinele, pisica, papagalul, purceluşii de Guineea şi peştii. “În afara Verei, o mîţă cu 5 ani mai mare ca mine care are burta tăiată fiindcă a fost bolnavă, îmi amintesc de cutiile cu apă şi peşti de la mare. Erau şi rechini şi broaşte ţestoase! Şi acolo m am plimbat cu un cal. Avea ochii acoperiţi să nu i fie frică şi copite să nu se murdărească”, detaliază Antonia.

De ce nu puii de găină, raţele, gîştele, porcul sau ţapul? Simplu. “Pentru că sînt de cele mai multe ori chipuri fără acoperire. Nu au avut prilejul să le simtă pentru a şi forma o gîndire intuitivă şi deductivă în raport cu natura, pentru a le dezvolta dragostea şi dorinţa de a le ocroti. Nu se simt, pe scurt, legaţi de aceste simple nume pentru ei”, adaugă psihologul Andreea Sevic.

Specialiştii trag încă un semnal de alarmă, asupra unei familiarizări poate involuntare a copiilor cu forme violente de expunere. Pentru cei mai mulţi, mediul natural al unui animal e în cuşcă, în vitrină sau la circ. Ideea duce în timp la desensibilizare. Tot ei recomandă promovarea excursiilor şcolare în mediul rural sau instituţii muzeale de profil. Să fi uitat, în încercarea de a-i ajuta pe cei “de la ţară” cu artificialul proces al tehnologizării, să respirăm, măcar la schimb, o gură de viaţă reală? Terapia este strict necesară. Altfel, poate nu într un viitor excesiv de îndepărtat, vom admite senin că florile au crescut în buchete cu fundă roz, fructele în cutii paralelipipedice, iar miresmele naturii – că i fîn cosit, gutuie sau flori de primăvară – sînt simple fantezii de… odorizant. (R.Sofian)

Pentru ca momentan scenariul carierei mele profesionale a intrat in deriva dar si pentru ca mi se oferea sansa sustinerii din umbra a unui altfel de manifest feminist am cedat ieri invitatiei venite din partea fundatiei iesene cu segment tinta bine conturat…Pro Women.

Prilejul conferintei gazduite de Clubul Bursei a fost se pare gongul de final a unuia dintre mai nou, foarte des invocatele programe regional transfrontaliere de care nu ma indoiesc ca veti mai fi auzit. In cazul de fata povestea a jonglat cu atuurile unui parteneriat perfect previzibil Romania-Republica Moldova dar si cu o

cazuistica interesanta, rezumata pe scurt la implementarea unui Centru de Afaceri pentru Femeile Antreprenor. Ei? Cum va suna?

Pe mine curiozitatea nu m-a ucis dar a atins cota suficienta de atac teoretic cvasi-necesara jurnalistului din mine. Am sa omit voit detaliile pur teoretice si usor susceptibile de plictis, inerente proiectelor emancipative de gen, in favoarea unui slalom printre momentele sa le numim cheie le intrunirii.

Pentru inceput artificiile de atmosfera-citeva zeci de absolvente aparent satisfacute de parcurgerea etapelor de consultanta business si o gazda pe masura. pe care, recunosc ca am apreciat-o sincer atit pentru fluenta discursului cit si pentru sinceritate de exemplu citi aplicanti ai unui astfel de program national admit ca in urma experientei starea infrastructurala a ONG-ului condus a avut de cistigat?)

Modalitatea de proiectie a rezultatelor a fost si ea inspirat aleasa constind din una bucata filmulet inteligent si concentrat realizat. Nelamuririle de suprafata au fost cu succes spulberate.

Aflam astfel printre altele ca obiectivul strategic implica sprijinirea femeilor antreprenor in vederea dezvoltarii sustenabile si contributiei la dezvoltarea socio economica a regiunii Siret-Nistru-Prut, grupul tinta beneficiar a insumat aproximativ 100 de femei liber intreprinzatoare din R. Moldova si alte 50 din Romania, in timp ce bugetul alocat a atins pragul a 232.290 euro.

La capitolul activitatilor sa admitem destul de generos finantate au intrat misuni precum cea a initierii unui studiu privind nivelul de implicare al femeilor in sectorul business, elaborarea unui ghid de bune practici in cooperarea economica transfrontaliera si a altuia destinat femeii antreprenor, precum si deschiderea unei baze de date pe care femeile regiunii tinta sint invitate sa o acceseze oricind.

Personal am gasit absolut revelator raportul privind mediile de afaceri ale tarilor implicate.Zicere de la raport…

Desi exista numeroase similitudini intre firmele din regiunea transfrontaliera principalul factor inhibator colaborarii ramine birocratia stricta si costurile ridicate pentru export.Intrarea Romaniei in UE a oprit micul comert de frontiera impunind noi piedici in comertul celor doua state.Desi distanta fizica dintre Iasi si Balti este de sub 100 km timpul alocat unui transport sau simplei treceri a frontierei adauga costuri substantiale oricarui schimb comercial.Nu exista practic o piata structurata a serviciilor si produselor suport pentru export iar activitatile productive existente se adreseaza preponderent doar exportaorilor actuali eliminindu-i pe aspiranti.Nu exista nici o segmentare a pietii in baza grupurilor tinta ale clientelei.Ne exista o strategie nici la nivelul firmelor de aici rezultind probleme legate de stabilirea adecvata a preturilor si evaluarii calitative a manoperei.Firmele lucreaza reactiv si nu sub umbrela solutiilor la provocarile viitoare.Totodata se impune o diversificare a profilurilor producatorilor din Moldova, cel preponderent agrar actual depinzind atit de factorul productivitatii influentat la rindu-i de conditiile meteorologice dar si de factorul politic ce nu reuseste sa incheie acorduri favorabile pentru exportatori.

Si totusi,pe acest fundal economic si relational deloc roz citeva zeci de femei au debutat la Iasi sau dupa caz aprofundat tainele antreprenoriatului si-au indraznit sa-si contureze in urma sesiunilor de instruire si descifrarii planului individual de afaceri un vis.Fecare dupa buget.Paleta optiunilor destainuite a fost cit se poate de larga de la gogoserie la restaurant, de la design in marochinarie la scoala privata.

Si pentru ca prefer in ciuda evidentelor finalurile fericite am sa inchei cu devoalarea a trei povesti de succes a implicit trei femei care-si merita pe deplin ….povestea.

*

Mihaela Negru se declara manager in turism..de meserie.Asta pentru ca a lucrat in domeniu de cind se stie.Este unul dintre pionerii Sapard,deschidere-vizionara ce i-aadus dupa cum marturiseste lupte sustinute cu functionarii din sistem conform principiului-cu cit programul mai nou cu atit travaliul administrativ mai mare.

Momentan este fericita proprietara a unui centru de cazare in Letcani si declara ca adevarata cheie a succesului este un moment de disperare.Mentor spiritual i-a fost profu de psihologie din liceu si sfatul sau.Daca n-ai sa fii o saptamina portar n-ai sa stii cum sa ceri altuia sa fie.Tradus indemnul dinsei este la cumpatare vizavi de alegerea domeniului afacerii-hazardati-va la ceea ce stiti deja sa faceti.In plus e nevoie totusi de informare continuua, fantezie si un strop de nebunie.

*

Galina Marchitan este originara din R. Moldova dar casatorita si stabilita de 13 ani in Romania .Declara ca s-a adaptat usor si a trecut de barierele culturale pentru ca detine o doza importanta de incredere si este adepta rezolvarii lucrurilor din mers.Sustine ca prea multe planuri si startegii ar fi oprit-o din mersul firesc.A abandonat avantajele un ei diplome de inginer electronist pentru un hobby-tricotajele.Administreaza acum alaturi de familie firma 13 grade-tiulatura propusa se pare fast de fiul-medic Stanislav.A pornit cu o masina de tricotat si participa acum la tirguri internationale.Luna viitoare e asteptata la Paris.Sfatul dinsei vizavi de succes sta in …adaptare si incisivitate in promovare.

*

Si la final povestea Loredanei Manea fost angajat, fost director de marketing , actual actionar al tipografiei Crescendo.Marturiseste ca nu a primit cu bucurie propunerea sociativa considerind-o la inceput doar un tertip managerial cu scop de neacordare a cererii de majorare salariala.Sustine ca pe linga satisfactii noua pozitie implica inzecit mai multa responsabilitate.Ca angajat imi vedeam de indplinirea sarcinilor, ca director propuneam solutii si ma asteptam ca ceilalti sa le puna in aplicare.Acum astept solutii si ma declar deschisa inclusiv celor inovatoare cu rata aparent restrinsa de succes pentru ca orice decizie ma influenteaza direct.

Sfat general valabil—Fiecare zi te pregateste pentru urmatoarea.Daca intelegi ceva din ea!

(Raluca Sofian )

Aşa si-a început discursul autorul Ioan Chertiţie la lansarea celei de-a treia ediţii a romanului său „Confesiunile unui gardian”,miercuri la Penitenciarul de Maximă Siguranţă Iaşi. Romanul descrie situaţii reale despre foştii săi colegi şi despre deţinuţi, autorul recunoscând chiar şi despre el că a fost o bestie. Cartea a fost scrisă în perioada martie-septembrie 1990 şi a fost lansată în 1992.

“ Confesiunile unui gardian” cuprinde mărturiile unui fost subofiţer de la Penitenciarul din Baia Mare, care , după atâţia ani încă se căieşte pentru suferinţele provocate deţinuţilor înainte şi după 1989 şi nu conteneşte să se întrebe : “Cum am putut să fac aşa ceva?, cerându-le iertare celor cărora le-a provocat rău. Ioan Chertiţie s-a încadrat în Penitenciar în anul 1982, după ce, spune el, în copilărie se familiarizase cu gardul de sârmă ghimpată, crescând lângă unitatea de detenţie şi a lucrat în acest sistem până în 1992, când a fost nevoit să-şi dea demisia.

“ În momentul în care am lansat cartea am devenit duşmanul sistemului”
Prima lansare a romanului “ Confesiunile unui gardian” a avut loc în anul 1990, când autorul lucra ca subofiţer la Penitenciarul din Baia Mare. După publicarea romanului , Ioan Chertiţie a fost nevoit să-şi înainteze demisia pentru că devenise, după cum afirmă chiar domnia sa , “ duşmanul sistemului”, deşi scopul era cu totul altul, autorul vroia să vină în sprijinul Serviciului de Reeducare din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor din România, să-i informeze pe această cale despre problemele reale de dincole de gratii, pentru că “ este o prostie să crezi că un educator needucat ar putea educa pe cineva”. Acesta era mesajul de fapt al cărţii.
“ În momentul în care am lansat cartea, fără să-mi dau seama, am devenit duşmanul sistemului, sistem care în final m-a eliminat. Sigur că acum , după atâţia ani, mi-am dat seama că eram pe vremea aceea naiv crezând că se va schimaba ceva. În momentul în care şefii şi colegii mei s-au regăsit în personajele cu nume fictive din această carte, a început un mecanism diabolic al discreditării şi al prigonirii, ceea ce m-a forţat să părăsesc sistemul în 1992”, a spus autorul.

“ Masca de ceară a miliţianului dur s-a topit”
Ioan Chertiţie recunoaşte că la începutul carierei era o persoană timidă, însă împrejurările şi anturajul l-au forţat să devină “ o bestie. “ La început eram timid, după o lună eram dependent de violenţă, iar după o perioadă era ca un drog. Aşa am devenit o bestie”, îşi aminteşte fostul gardian. În urma unor întâmplări speciale trăite de-a lungul carierei, Chertiţie şi-a dat seama că nu cu bastonul trebuie să se impună în faţa deţinutului, nu este singura modalitate de a fi autoritar. După ce şi-a revizuit comportamentul faţă de deţinuţi, plutonierul acelor vremuri recunoaşte că “ am avut o carieră fulminantă şi cheia succesului a fost aceea că am ştiut să mă cobor şi să mă ridic la nivelul fiecărui deţinut”.
„Primul moment a fost într-o zi cînd am însoţit deţinuţii la tribunal. Acolo, în timp ce îmbarcam deţinuţii, un copil de 6-7 ani s-a strecurat printre noi, s-a agăţat de cătuşele unui deţinut şi cu o voce suavă a spus simplu: «Te iubesc, tăticule!», fapt care m-a marcat definitiv .Este doar una din întâmplările care m-au determinat să-mi revizuiesc comportamentul, care m-au făcut să înţeleg că în fiecare bate o inimă de om. Masca de ceară a miliţianului dur s-a topit şi astfel, dintr-o bestie m-am transformat într-un om cu adevărate calităţi morale”, a povestit fostul gardian.

Marius Vulpe, directorul Penitenciarului Iaşi:” Sper ca toţi angajaţii să citească această carte, să înveţe din greşelile din trecut,ca să nu le repete în prezent”
“ Avem un fost coleg de-al nostru de la Penitenciarul Baia Mare care a îndrăznit să îşi pună gândurile şi întâmplările din viaţa  de Penitenciar pe hârtie. Pentru gestul dumnealui de a recunoaşte comportamentul pe care l-a avut, agresivitatea asupra deţinuţilor, eu îl apreciez. Nu ştiu dacă este un gest care îl absolvă sau îl face să se simtă uşurat , însă este un gest pe care ar trebui să-l facă mulţi dintre cei care au trăit  acele vremuri înainte de ‘90. Sper ca toţi angajaţii din acest sistem să citească această carte , să înveţe din greşelile colegilor din trecut, ca să nu le repete în prezent”, a afirmat comisar şef Marius Vulpe, directorul Penitenciarului de Maximă Siguranţă Iaşi.

Ioan Chertiţie a scris şi alte cărţi în care vorbeşte despre viaţa de dincolo de zidurile înalte ale închisorilor din România: “Sighet – Apelul călăilor”, o carte despre celebra închisoare de la Sighet, locul în care a fost “ terminată elita intelectualităţii româneşti”, după cum afirmă autorul, “Coşmar şi mântuire”, “Deconspirarea”, fiind singurul gardian din România care a avut curajul şi demnitatea să-şi recunoască greşelile din trecut şi să ceară iertare celor cărora le-a făcut viaţa un calvar, foştilor deţinuţi.
( IONELA CHELARIU – colega de breasla si probabil colaborator “infocat” )

La invitaţia Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza”, profesorul Roger Pouivet, şeful Departamentului de Filosofie şi Estetică al Universităţii din Nancy (Franţa), a moderat, cu prilejul lansării volumului “Ce este o operă de artă?”, o dezbatere asupra aceluiaşi subiect.
Iniţiativa a constituit un atipic inventar al celor mai importante teorii angajate în definirea operei de artă, prin prisma triadei metodologice universalitate – inteligibilitate –neutralitate. O definiţie în sine, aşa cum era de bănuit, nu s-a găsit, dar periplul ideatic în sine ar putea fi taxat drept unul spumos
De-a lungul vremii, cei care şi-au asumat imposibilul unei axiome descriptive au creionat opera de artă ca fiind realizare sensibilă a ideii, stare de spirit, expresia sinelui, donaţia invizibilului în vizibil, cea care produce sens, dincolo de sens, întîlnire sau “demistificarea oricărei realităţi sociale”.
Curentul antiesenţialism a căutat fără succes proprietăţile comune operelor de artă, iar concluzia a fost că repere nu există, poate doar… asemănări de familie. Platon a văzut-o ca “reprezentare imitînd realitatea”, în timp ce kantienii au promovat ideea “formei fără finalitate”. Au urmat sute de alte încercări prin intermediul expresiei, al emoţiilor, al gîndurilor, al normelor narative, ilustrative sau expresive. Numitorul comun s-ar putea traduce prin “un artefact cu proprietăţi estetice care-şi propune să determine natura”. “În afara acestei simbioze, există o serie de condiţii principale strîns corelate. Autorul trebuie să facă dovada unor competenţe semiotice pentru a face să funcţioneze estetic artefactul. Pentru învăţarea competenţelor este nevoie de un mediu potrivit. Mediul la rîndul său este instituit din tradiţii, iar acestea din urmă trebuie să cunoască dimensiunea estetică”, a punctat Roger Pouivet.
Cu adevărat interesantă ar fi remarca invitatului conform căreia toate acestea s-ar potrivi artei în accepţiunea ei clasică, de la antichitate la renascentism. Postmodernismul a blocat la propriu orice drum spre definiţie. “Pentru a şti dacă o practică sau alta, un lucru trimite la artă, trebuie ştiut în prealabil ce este arta. Or paradoxul artei contemporane rezidă din indefinire. Expresia s-a reorientat. Arta poate însemna acum la fel de bine transfigurare, imitare, preluare, copiere, modificare, parodiere, mixare, colare sau reasamblare”, conchide în postfaţa volumului profesorul ieşean Petru Bejan.
Concluzia? Definiţia operei de artă trebuie că s-a rătăcit prin postmodernism. (Raluca Sofian)

Studenţii Departamentului Germanistică din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii Al I Cuza s-au decis pentru un experiment aparte. S-au gîndit să-şi verifice abilităţile lingvistice dobîndite şi să-şi elucideze totodată ceva curiozităţi prin realizarea unui scurt film intitulat Privire din Exterior şi menit să nuanţeze realitatea vieţii de student străin la Iaşi.
Filmul pune de fapt cap la cap o serie de interviuri realizate împreună cu beneficiarii programelor europene de mobilităţi dar şi cîţiva tineri voluntari.
Întrebările au vizat în mare parte experienţa şi gustul aventurii academice sau sociale ieşene. Deşi s-ar putea ghici refrenul alternativelor de răspuns cîteva detalii personalizate fac deliciul demersului.
Astfel Olivier Hauser ar defini Iaşul drept … schimbător.
„Din toate punctele de vedere atît al vremii cît şi a oamenilor săi. Se simt oscilaţiile de venit diferenţele între bogaţi şi săraci mi se par extrem de clar trasate. Din fericire indiferent de categorie influenţa latina se simte. SÎnt aşa cum li s-a dus vestea deschişi şi în general bine dispuşi”.
Susan Kneife îşi testează aici veleităţile de asistent social voluntar şi dă dovada unei sincerităţi debordante.
„N-am prea avut de ales. Practic am fost trimisă la Iaşi de către agenţia de voluntariat pentru care activez în Leipzig. România nu se numară printre favoritele de pe lista dar m-am decis s-o iau ca pe o aventură. Drumul Bucureşti-Iaşi mi s-a părut dezolant. N-am văzut în viaţa mea atîta spaţiu liber şi am catalogat totul drept o ciudată monotonie. La Iaşi lucrurile nu s-au schimbat neaparat dar diferenţele mari dintre clădirile urbane şi statutul social al oamenilor mi-au fost obiect de studiu. Tot n-aş locui aici dar cu siguranţă am trăit experienţe inedite. Prima în top ar fi vizita făcută într-un sat din Piatra Neamţ. Masă mare şi încărcată, în aer liber, joc, straie, aşa am înţeles că le spune cusute de mînă şi senzaţia întoarcerii în timp cu cel puţin 50 de ani. Despre toate astea nu m-am putut abţine să nu povestesc amicilor mei”.
Rene Hatsfild se recomandă drept informatician „de Konstanz” şi ieşean cu vechime. El a ales să aprofundeze puţin senzaţiile autohtone printr-un curs de un an şi jumătate de limba şi literatura română. Surprinzător sau nu a făcut-o pentru că dorea să-i înteleagă mai bine pe prietenii români de … acasă.
„Între România şi Germania de Est, fost comunistă, am găsit destule similarităţi. Pînă şi unele sate prin care am trecut îmi aduc aminte de cel al bunicii mele. Pe ieşeni îi iubesc pentru că îi găsesc curioşi şi dornici să progreseze. Şi au un spirit rebel şi provincial aparte. Vara trecută mă întrebam unde au dispărut cu toţii. I-am regăsit pe toţi la Vama Veche un loc pe care am înţeles că nu mulţi români îl mai apără.”
Pentru vecinii întru sînge latin Iaşul pare să aibă puterea de-a schimba mentalităţi.
„Am fost prevenit să nu aleg Iaşul în mare parte graţie impresiei nu foarte favorabile de care se bucura românii în localitatea de unde provin. Parţial aveam şi eu îndoieli dar au fost în proporţie de 90 la sută spulberate. Curios cei de aici mi se par total diferiţi şi am acuta senzaţie că înafară migrează doar … ceilalţi. Apoi am descoperit călătorind Clujul, Braşovul… şi m-am refugiat adesea la Lacul Roşu. Aveţi peisaje surprinzătoare. Culinar am o singură nemulţumire. Poate că sînt un consumator înăscut de peşte dar tot cred că se face exces de carne de pasăre” îşi împărtăşeşte aventura Faustulo, originar din Santiago de Campostela.
Ca aspect negativ mai toţi intervievaţii au dezaprobat starea proastă a drumurilori şi … lipsa de promovare a atracţiilor turistice fie ele şi urbane. Pia din Konstanz a dat glas obiecţiei generale.
„Iaşul este frumos. Am nimerit poate anul acesta aniversar 600, am avut ocazia să văd proiecţii şi fotografii vechi şi am fost impresionată de istoria pe care o are în spate. Din păcate nu este promovat. Eu am încercat să-l descopăr pe ghicite. Dacă întrebi, neavînd la îndemînă un ghid ţi se sugerează exclusiv două destinaţii Palatul Culturii şi Mănăstirile şi ele în renovare sau închise.” Este Iaşul mai mult decît atît ? (R. Sofian)Satul românesc a fost de cînd se ştie prilej de poveste şi nici acum deşi părăsit nu-şi pierde ineditul. De cînd aventura din vieţile bătrînilor lui se împleteşte mai abitir cu cea a tranziţiei (de orice fel) a rămas poate singurul loc în care îţi permiţi un zîmbet sincer în faţa readaptatelor curiozităţi patriarhale. (Raluca Sofian)

Cu asta m-am delectat ieri dupa ce cotrobaisem anterior, mental, o dupa- amiza intreaga printre oportunitatile iesene de a petrece o seara de vacanta…cu iz cultural.

Invitatia viza o sesiune de lectura publica, venea din partea Goethe Zentrum, locatia taxata drept un “coup de foudre” monden (cafeneaua La Cornische) iar titlul volumului suna suficient de intrigant. Pe scurt nimic de refuzat.

Locul faptei nu pulsa, dar cu siguranta trada printre perne colorate si aroma de cafea cu menta antecamera…literaturii. Odata familiarizata cu fundalul sonor al lingvisticii anglo-saxone si descinderea in teritoriu a tinarului protagonist Jochen Schmidt am fost gata sa ma abandonez marturiilor sale epice despre natura „Celor mai importante funcţii ale organismului meu”.- Mein wichtigsten Körperfunktionen.

Totusi lectura propriu-zisa n-a debutat in ceea ce ma priveste sub cele mai calde auspicii. Gindind naiv ca tot neamtul va fi dezvoltind cu siguranta aceeasi pasiune incerta pentru limba romana, pe care subsemnata o resimte vizavi de ritmurile germanice am privit cu destul cinism hazardul autorului de a asigura personal translatia.

Am gresit! Omul frecventa din cite am aflat un curs de language autohtone in cadrul Universitatii Al I Cuza si asimila parese totul cu placere fapt dealtfel demostrat. Nu doar ca s-a descurcat dar pina si cazuisticile poticneli s-au pliat complice pe natura textului intuit comic.

Dar sa trecem la povesti!

Virtutile literaturii sint poate corelate strins acelor nise vocationale menite a surprinde iar d-luiSchmidt i-a reusit din acest punct de vedere pasienta, perfect. Succesul e previzibil cind temele alese sint unanim populare. Unii ar pleda cu putere pentru teorema „regasirii in personaj“. Eu sustin ca e suficienta o doza de empatie.

Nu-ti poate fi decit simpatic eroul din Despre disciplina aflat la ceasul dificil al cautarii certitudinilor masculine, al rocadei baiat-barbat. Te amuzi dar admiti in urma lecturii ca uneori diferenta o face un deget prins benevol in usa si perceperea durerii ca rana de razboi iar teama de fete drept vocatie de samurai. Alonja tineretii cuprinsa in acest scurt text e seducatoare–de la timiditatea adolescentului transpusa in gindul ca „ele si-au dat seama ca le eram interzis“ pina la emblema cuceritorului de lumi-“patria devenise neincapatoare, bintuiam fara umbra prin orase considerindu-i pe cei din jur drept armata mea de voluntari“.

Din perspectiva copilului de atunci scaparile sentimental-matrimoniale ale adultului de mai tirziu sint de neconceput. Dar ramine nu-i asa la indemina crezul ca sub „masca de ratat“ se ascunde inca „adevarul“ desi uneori relevarea lui necesita poate la ceas nocturn reluarea testului cu…degetului prins in usa.

In Temerile mele apologia copilariei cotinua iar aceentele comice ating cu fidelitate dar si naturalete perceptiile juvenile. Intors in timp iti e acum cit se poate de limpede ca la momentul oportun nici pentru tine copilaria n-a fost altceva decit „un obstacol de depasit fara solutii viabile la indemina“. Si totusi citeva sint depistate printre perpetuele reguli parentale, care cu sfintenie urmate dau in cele din urma roade.

In acest context lipsa instinctului „de a baga obiecte in gura, de a trece singur strada, a dorintei de a te apleca peste balustrada sau pastrarea distantei regulamentare fata de ceilalti tovarasi de joc“ te-ar putea teoretic vindeca eficient de copilarie. Acelasi efect scontat l-ar putea avea si …“caminul“ din avertismentele mamei. Cel in care in caz de neascultare esti abandonat in compania copiilor care se uita crucis „pentru ca au citit la lumina lanternei pe sub patura, sau au stat prea aproape de televizor dar si a vinovatilor amatori de dulciuri sortiti a plati acest viciu, zilnic, printr-o injectie“.

Cu nimic mai prejos, ultima povestioara lecturata din cele 32 pe care volumul le promite, se intituleaza Lipsa mea de pretentii si vine sa exploreze printr-o fina satira realitatea adultului de acesta data. Inspiratia este pusa in slujba depistarii cetateanului model pe timp de …criza.

Conform marturiei epice nu sint putine punctele in care omul modern, napadit de nevroze sociale-ar putea face economie. Reteta e simpla si generoasa in recomandari.

Astfelt in cazul unui apartament de doua camere locatarul celibatar ar putea subinchiria una dintre ele pe motivul „evident“ ca „o data ce a parasit una constata instinctiv ca nu mai e in cealalta“.

Dezvoltind principiul, „lucrile multe, chiar si cele care-ti fac placere precum un pian mare si adevarat“ sint de evitat de vreme ce si lor le platesti inutil locatia, „prietenii ar trebui utilizati strict in vacante sau in cursul zilelor de nastere“ in timp ce partenera „ar putea fi imprumutata pentru o seara de la …magazinul de profil“ si returnata ulterior cu framinterile ei feminine cu tot“. Sa incercam? (Raluca Sofian)

Constat cu placere ca de ceva vreme primavara s-a mutat pe simeze inundind cu sufletu-i vegetal o sala de expozitie. Vinovat de intrigante metamorfoze se face artistul plastic iesean Viorica Toporas.
Retrospectiva domniei sale, gazduite nefatidic in intervalul 13 aprilie-13 mai de galeriile Ateneului Tatarasi pledeaza odata in plus floral si liric-tandru in favoarea variantiunilor primavaratice.
Demersul etaleaza simbiotic cvartetul anotimpurilor, urbanul primar si detaliul viu al sevei vegetale, marca atribuita aproape organic autoarei cu nume complice.
Discursul “curtii interioare” acelasi care l-a oprit pentru o clipa din drum pe academicianul C-tin Ciopraga este intr-adevar convingator.
Ritmul zilnic il ghicesti tacit in linistea zidurilor patinate de avalansa destinului ciclic.
Contrastul vechi/nou, uneori supralicitat este doar fragmentar aplicat.
Inovator, umbrele erodarii capituleaza sub dansul fluid al picaturilor de culoare.
Uneori triumful primavaratec poate sta in puterea unui accent mov sau in reflexiile oranj ce impregneaza solar oglinda unei ferestre.
Alteori impulsul sordid cedeaza de dragul unei balustrade rosii, a unui vas sau a primilor muguri de vita de vie de un verde atipic si strasnic de crud.
Cel mai adesea insa simbolul fatidic vegetal -Copacul-impune pasii strategici ai starii de fapt. Uneori e vorba de exuberanta inceputului sau misticul “Eternitatii” alteori de singularitatea imparitatii sau fantasma trunchiului de fag.
Accentul violet surprinde cu fidelitate extrema jucindu-se cind familiar cu tufa de liliac din “gradina lui Liviu” cind preferind intesitatea rece a unui iris.
Transpare pina si in paleta unor lucrari cu suflu hibernal si evocat-pesimiste.Sosite parca dintr-un alt anotimp al sufletului nici macar ele nu reusesc sa nesocoteasca vesnic spectrul optimismului.
Cu adevarat insa doar florile isi mai asuma veridic eseul primaverii.
Te seduce tot spatiul cuprins in mireasma florilor de cimp acompaniate de suverana sinziana, si te nauceste la final autosuficienta stilizata a esentei de trandafir sau iasomie.
Acelasi val debordant de culoare sustrage timpului o duduie Otilie erotic ademenite de semantica trecerii lui si tot amestecul acesta covirsitor te provoaca sa cedezi impulsului trezviei.
Gindesti ca n-ai spune “nu”, unei evadari si c-ai lasa in urma “casa cafelei de dimineata” sau cadrul ferestrei pentru un zbor cu aripi inchiriate …peste oras.(R. Sofian)