„Filmului ii datorez faima de circumstanta, scena ma defineste” – Interviu cu actorul si regizorul Teodor Corban
Rep: Întorcându-ne în timp prevesteau preocupările tânărului Teodor, cariera scenică de acum?
T. C. Oarecum. Mă preocupa într-o bună măsură “datul în spectacol”. Orice copil visează invariabil la un moment dat să se facă artist, medic sau…şofer. Pe vremea copilăriei mele acestea erau cele mai populare opţiuni. Nu ştiu însă dacă deţineam mai multe date decât alţi tovarăşi de joacă deci nu, nu cred că prevestea ceva cariera de acum.
Rep. Studenţie bucureşteană şi şansa de-al avea profesor pe maestrul Dem Radulescu. Împărtăşiţi-ne câte ceva din această experienţă şi eventual o întâmplare, un sfat spre care v-aţi întors ulterior cu tandreţe.
T. C. Teatrul a fost prima mea opţiune. Mi s-a propus la un moment dat să dau la canto pentru ca aveam o voce bună tenorală dar trebuie să recunosc că actul acesta artistic nu-mi “vorbeşte” în mod deosebit. Îmi place să cred că am un ascuţit simţ al umorului şi al ridicolului şi poate din acest motiv, arareori am întâlnit montări la opera pe gustul meu. A nu se înţelege că nu gust un spectacol bun dar actoria în operă mi se pare o chestiune uşor falsă şi desuetă.
Institutul a fost o provocare. Am intrat dintr-a treia încercare pe unul dintre cele doar două locuri vacante pentru baieţi neîncorporabili. Eu şi Puric. La o concurenţă de 50 pe un loc vă daţi seama că admiterea se transformă în loterie.Trebuia să fii bun, să ai noroc şi cineva din juriu să te placă foarte tare. Pe mine m-a plăcut din fericire maestrul. Probabil fiind că eram înalt cu ochi albaştri. Deşi ca oltean avea aşa, o, contră tandră împotriva moldovenilor le intuia cu onestitate talentul astfel încât cei mai mulţi dintre studenţii domniei sale proveneau într-un final din această zonă.
Cum se derulau cursurile? În primii doi ani n-am învăţat nimic…Am râs în schimb ca un prost. Nu nu mai eu. Mai toţi ‘discipolii’ cădeau de pe scaune de râs pentru că maestrul era adeptul explicaţiilor practice. Când nu mai avea argumente să ne descrie o anumită situaţie ne arăta. Cu asta, ne omora de tot. Umorul său genial la lucru, cumulat cu flesh-uri ale imaginii sale şi personajelor cinematografice loveau fără greş. Îndemnul ce urma demonstraţiei “fă şi tu” te bloca. CE să faci?
Rep. Aţi activat pentru scurtă vreme pe scenele din Bîrlad şi Constanţa.Cum s-a ajuns la alternativa Naţionalului Ieşean?
T. C. La Bîrlad am jucat supunându-mă rigorilor vremii care nu permiteau activitatea într-un oraş mare fără să-ţi fi parcurs stagiul obligatoriu în provincie. Dupa marja celor trei ani am ales Teatrul Dramatic constănţean unde mi s-a părut atunci că se vor întâmpla lucruri măreţe. Se pregătea o etapă de reîntinerire a personalului. Au venit atunci mai mulţi regizori şi actori tineri, colegi de ai mei. Ne doream o instituţie eveniment, un proiect asemănător celui derulat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Lucrurile nu s-au legat.
Interesant e ca la Iaşi aş fi avut ocazia să vin înainte de “afacerea Constanţa“, dar nu am vrut. Mi se părea un oraş uşor prăfuit şi conformist. Totuşi m-am întors. N-am să neg că alegerea s-a datorat raţiunilor practice şi pragmatice. Având deja buletin era singurul oraş în care aveam şansa să primesc şi un apartament.
Rep. Teatru, regie, film…Le-aţi încercat pe toate. Ce ipostază vă defineşte şi care ar fi subiectiv vorbind câteva dintre atuurile şi limitele fiecăreia.
T. C Aş avea prea mult tupeu să spun că sunt mai mult regizor. Sau chiar actor de film. Bineînteles că scena mă defineşte. Anilor lungi de teatru şi acestei experienţe îi datorez până la urmă şansa de a diversifica puţin registrul cu celelate două.Teatrul are poate avantajul că în prezent România nu are o şcoală de film iar distribuţiile aliniază nume scenice. Pe de altă parte simţul firescului, detaşarea în faţa camerei o are mai mult un tânar. Sunt aspecte pro şi contra. Pe ei se prea poate să-i coste lipsa acelei rutine în a interacţiona cu publicul necesară lucrării unui personaj greu, complex, pe noi, zgura teatralităţii.
Rep. Notorietatea a mizat însă pe mâna filmului. După 2003 aţi devenit un actor curtat iar din 2006 aţi ajuns la performanţa deloc insignifiantă a două sau chiar trei filme pe an. Nu orice filme ci poate cele mai bine catalogate din branşă. Ce gust are faima şi ce aduc în plus până la urmă premiile în viaţa unui actor?
Gustul nu e neapărat dulce. Ma doare puţin să fiu mai cunoscut acum după filme când joc de douăzeci şi ceva de ani teatru şi până la 43 de ani nu m-a văzut nici dracu. Am pierdut teoretic astfel şansa anumitor personaje.
Nu-mi place sa mă mint singur. E o notorietate de circumstanţă…Prea multă întâmplare fie ea şi frumoasă la mijloc. S-a întâmplat să fiu în distribuţie, s-a întâmplat ca filmele să fie primite pozitiv, s-a întâmplat..
Dar astea sunt vremurile. A ajuns să fie mai importantă televiziunea decât teatrul. Acum 100 de ani poate că faima m-ar fi surprins jucând teatru într-o trupă ambulantă cine ştie. Lăsând la o parte previzibilile neajunsuri cred că mi-ar fi placut mai mult boema ultimei variante.
Rep. Au existat alegeri regizorale care v-au surprins Roluri în care să nu vă fi văzut dar pe care le-aţi jucat?
Păi vorba lui Dem Radulescu am o mirare continuă. Eu în interior mă văd cu totul altfel un tip emotiv, timid chiar sensibil în ciuda staturii şi kilogramelor. Rolurile care mi se oferă sunt fix contrariul acestui autoportret. Gândiţi-vă primari, secretari de partid, părinte, ipostaze care deşi tratate ironic implică un cert sentiment de stabilitate, care mă face uneori să zâmbesc. Partea pozitivă e că nu mi-am dorit niciodată să joc cu precădere un anumit personaj. Prefer o echipă, un regizor, un text bun.
Rep. În cazul rolurilor travesti, este apropierea de personaj altfel, mai dificila?
Nu cu mult. Sunt câteva date tehnice, un model de urmat. Am jucat-o la urma urmei pe Chiriţa care la drept vorbind nu-i tocmai o silfidă ci prototipul de femeie bărbată. Peruca, costumul ajută, tu trebuie să ai în vedere atitudinea, mentalul, interiorul.Cazul de care îmi vorbiţi e cât se poate de simplu. Te poţi documenta eficient mergând cu tramvaiul, stând la coadă sau la piaţă.Gaseşti… Chiriţe.
Rep. Despre teatru marii actori vorbesc în ultima vreme cu amărăciune. Se spune că devine din punct de vedere administrativ o ruină, că se observă o degradare a gustului publicului, că sunt scoase la rampă puţine premiere sau că actorii tineri nu dovedesc disciplina necesară. Ce este adevărat şi ce nu?
Din toate e adevărat câte ceva, dar nu total, nu la nivel de eticheta. Publicul vine la teatru. Şi la Iaşi dar mai ales în capitală sălile sunt pline. Manageri buni mai există. Nu cred că există discernământ întotdeauna din partea publicului, se duce la orice, fără criterii de valoare. Partea pozitivă e că teatrul reintră în sfera vizuală a societăţii moderne în pofida unor telenovele şi talkshowuri scandaloase. O oră şi ceva de teatru implică o doza de energie pe care nu o poţi resimţi în faţa ecranului orice dimensiuni fantasmagorice ar avea. Oamenii de teatru însă ar trebui să reconsidere oferta. Ideea cu formarea gustului rămţne valabilă. Arta trebuie să-şi propună standarde înalte pentru a-şi merita numele. Spectacolele inegale ca valoare se pot sufoca reciproc. Un spectacol slab va reuşi din păcate să anuleze entuziasmul altuia de clasă, pe care l-ai vizionat anterior şi să reducă dorinţa de a mai merge la teatru. Mai bine o bere, nu?
Spectatorul nu e întotdeauna direct vinovat de deformarea gustului, de incultură. Percepţia sa este şi rezultatul unui context, inclusiv istoric în care trăieşte.
Îmi amintesc că după 1989 showurile politice pline de scandal erau un lucru atât de nou, de proaspăt încât lumea chiar abandonase ieşirile la teatru şi în general de orice fel. Abia prin 2000 lucrurile s-au dres.
Contează mult şi cine face teatru şi unde se face. Atâta vreme cât s-a trecut bariera lăcaşurilor instituţionalizate şi se încropesc scene în beciuri sau baruri imaginea de ansamblu are de suferit.
Cât despre aşa zisa indisciplină a colegilor tineri, să fim serioşi, ca-n orice meserie unii îşi fac treaba cu mai multă tragere de inimă alţii nu. Dar observaţia e valabilă şi în cazul generaţiilor vechi.
Rep. Cel mai recent proiect vă regăseşte în ipostaza de regizor iar subiectul dramatizării îl face un basm, Tinerete fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. De ce această alegere?
T. C Da, a ieşit o poveste, una pentru oamnei mari. Proiectul nu l-am ales eu, face parte dintr-un eveniment mai larg Cultura (2007-2013), este realizat prin Centrul European de Educaţie şi Cultură „Artemis”. Eu am fost atras din mers cum se spune pentru că proiectul „Thalassa of Myths” iniţiat de Centre of High Education in Theatre Studies (Grecia) stagna de ceva vreme, protagoniştii primei variante de spectacol neajungând la un numitor comun. Regia a fost o provocare. Teritoriul mi-era cât de cât cunoscut dar abordat rar doar în momentele în care simt nevoia să reformulez actoria să trec puţin dincolo de spaţiul strict al jocului şi să aprofundez povestea.
Alături România, din proiect mai fac parte Italia , Bulgaria şi evident ţara gazdă Grecia. Luna viitoare în intervalul 20 – 25 aprilie urmează festivalul de la Atena în cadrul căruia trupele antrenate în proiect îşi prezintă creaţiile. Mi se par nu doar în trend dar şi de bun augur aceste parteneriate care funcţionează deocamdată timid dar ar merita poate aprofundate şi mai des încercate. Faptul că ne reunim să ne cunoaştem regiune cu regiune este fascinant.
Rep. Cum v-ar plăcea să rămâneţi în memoria publicului? Actorul care…..
T. C. M-aş mulţumi să rămân în memoria publicului şi atât. Evident nu pentru vre-un accident nefericit cu maşina sau scandalurile din baruri ci pentru anii de pe scenă. Gândind la prezent îmi sunt suficiente aplauzele de după fiecare spectacol sau ştiu şi eu comentariile pozitive pe care le surprind. Viaţa unui actor, român cel puţin nu e o aventură continuă şi foarte condimentată, e muncă de ocnaş dar una făcută cu plăcere. N-aş alege altceva dacă ar fi să o iau de la început. Daca mi-ar sta în putere aş opta poate doar pentru o altă perioadă istorică sau alt spaţiu geografic.
Rep. Adică..
T. C. Una fără crize economice, încălzire globală şi prezumţii de sfârşitul lumii.
Rep. Planuri pe termen lung. Sau scurt.
Nu-mi fac planuri pe termen lung. Mă caracterizează mai degrabă paşii de furnică. Oricum nu este indicat să-ţi faci gânduri a la long într-o ţară în care nu există vreo certitudine că o să-ţi iasă. Deocamdată urmează festivalul de la Atena cu Tinereţe fără bătrîneţe. Cu acelaşi spectacol vom poposi ulterior în Italia iar în vară suntem invitaţi cu România, te pup! în Germania. Un periplu îmbucurător…
Interviu de Raluca Sofian
Actorul teodor Corban a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1985 la clasa prof. Dem Rădulescu-Dragoş Galgoţiu.
Între 1985 şi 1988 a fost actor pe scena Teatrului „V. I. Popa” din Bârlad, apoi a jucat la Teatrul Dramatic din Constanţa. Din 1989 este angajatul Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi.
Peste 40 de roluri pe scena Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” Iaşi
Filmografie: A trip to city, 2003, Gherghina şi soarele, 2004, A fost sau n-a fost ?2005, California dreamin’ (nesfârşit) , 2006, Serialul “Lombarzilor 8” – 2006, 4 luni, 3 saptamini si doua zile-2007, The Yellow Smiley Face-2008, Francesca-2009, Amintiri din Epoca de Aur1 -Tovarasi frumoasa e viata!, Amintiri din Epoca de Aur 2-Dragoste in timpul liber-2009, Portretul luptatorului la tinerete -2010.
