Testamentul unui copac
Avertisment
N-am (presupunind ca mi-a-ti cere) un motiv clar in virtutea caruia m-am decis la un moment dat sa astern pe hirtie citeva rinduri ce se vor a fi povestea posibila a unui copac.
Unii o vor considera pura fictiune-ceea ce si e-, altii, drept un impuls infantil demn de amintirea compunerilor scolaresti de altadata-ceea ce de asemenea e…Poate desigur fi rastalmacita si astfel. N-am nici cum si nici de ce sa pretind contrariul.
Eu una am privit-o ca pe una dintre acele polite pe care simti ca le ai de platit. Catre tine insusi si in acest caz in contul vreunei povesti vechi dar impartasite de iubire si-a unei atit de inerente despartiri.
O poveste atipica, traita intre zidurile unui cartier vechi a carui farmec tinde sa dipara odata cu tumultul copacilor ce odata il populau.
Ce stiu e ca ma doare fiecare ciot ramas in urma celor ce jongleaza cu decizii si fiecare gest de indiferenta oarba sau pe alocuri grobiana. Ce incerc sa-mi imaginez e cum se vad lucrurile de cealalta parte. A unui arbore batrin, acum muribund int-o padure vesnic covalescenta.
Sa tot fie aproape un secol de cind m-am nascut. Ma trag asadar dintr-o familie de artari a carei arbore genealogic (ironica titulatura, nu?) se pierde in vechime. Nu cred sa fi detinut din cite stiu vre-un rang nobiliar dar sincer pentru noi copacii amanuntul acesta nu prezinta chiar nici o importanta. Zice-se ca am fost binecuvintati cu un soi de simt special gratie caruia ne constientizam cu precizie darurile si deopotriva neajunsurile astfel incit cu greu ne-ai putea gasi pierduti inutil in ironii sau invidii.
Cei ca mine de pilda, stiu ca nu pot concura nici cu parfumul teilor sau mirajul coloristic al fructiferilor si nici cu intelepciunea sau robustetea castanilor, dar, mizeaza optimist pe legendara lor vitalitate si suplete, pe gratia si flexibilitatea ramificatiilor si tipologia de-un estetic fin a frunzelor rasfrinte-n cinci. Ca degetele unei palme…Se spune ca abordam un aer de usoara superioritate dar, e un pret zic mic de platit cind esti la urma-urmei un exemplar…fara modestie, fabulos..
Am avut orice s-ar spune o copilarie ferita de ingheturi si griji iar mai apoi o adolescenta lunga si fericita. Locuiam credeam pe atunci pe un tarim cu nume predestinat-Gradinari si nimic nu ne tulbura nebunia dulce a primaverilor cind planuiam trunchi la trunchi cu tovarasii mei, intregi anotimpuri viitoare.
Visam in nestire si la propriu fie spus pina la cer.
Orinduiam sarada costumelor viitoare, reprezentatiile suratelor ciripitoare a caror cuiburi le pastram in deplina veghe , fiecare briza prin care vintul ne invita la cite-o sueta dansanta si in fine fiecare sarut solar..
Ne intreceam cu fiecare noua frunza si fiecare centimentru verde in plus. Ne mindream naiv cu fiecare crusta si nervura a trunchiului, timp dupa timp implinit, si gindeam ca putem atinge cu virful fiecarei ramuri vesnicia.
Aveam prieteni, nu multi, sute si spatiul larg din mijlocul caruia priveam nonsalant peste coroanele citorva ceva mai tineri stejari credeam ca mi se cuvine. Simteam teribil de acut cum seva zvicneste cu putere in mine.
A durat ceva pina cind am avut rabdarea, curajul si prilejul sa trag cu urechea la sfatul batrinilor. Se adunau in noptile cu luna si povesteau frenetic cind cu furie cind cu tristete si resemnare despre ceea ce numeau ei expansiunea orasului.
Nu-i puteam intelege. La noi in cartier sacrificiile fusesera minime. Doar citeva suflete cedasera locul pentru cite vreo strada.In rest pe linga blocuri oamenii pastrasera cringuri intregi de copaci si gradini largi pe care nu pritindeau sa le ingrijeasca cu nedisimulata bucurie.
Si totusi zvonuri torentiale continuau sa ne faca frunzisul sa freamate amar.Toamna cel mai ades. Cind frunzele ruginite isi luau zborul si ravasite de vint poposeau intr-un tirziu peste tot in oras, trimiteau de acolo mesaje umile parintilor abandonati. Iar vestile pareau dintre cele mai triste. Vorbeau despre sacrilegiul a noi si noi trunchiuri taiate , depsre tovarasi prinsi in chingi geometrice de beton si despre suflul unui sentiment asumat si bizar ce incepea sa se infiripe printre oameni. Nepasare.
Ascultam uimit. Eu iubisem cu patos oamenii…Preferatii mei erau fireste indragostitii si copiii. Iubeam naivitatea , dragalasenia, zumzetul voios al celor din urma si nu putine erau rindurile in care ma alaturasem jocului lor. Cit despre ceilalti, obisnuiam sa le tainuiesc patima imbratisindu-i umbros sau conducindu-i prin complicitatea altor amici cu frunze in cite un luminis. Le iubeam pina si visele. Poate pentru ca stiam ca erau trecatoare.
Am continuat sa neg noul rost al lucrurilor si m-am amagit astfel pret de vreo doua decenii. Dar s-a sfirsit.
Acum mi-e din ce in ce mai greu sa ma mint si duc inevitabil povara unor deziluzii pe care incerc zi de zi sa le dezleg.Am devenit ranchiunos si mut iar tot ce pretuiam odinioara acum mi-e strain.
Ma simt agitat intr-un mod absolut ciudat si gindesc ca-i firesc sa fie asa de vreme ce trupul mi-e mai degaraba inert.
Uneori dezvolt insomnii arborescente si-n noptile umede ma trezesc cautind raspunsuri.(Uite ceva ce totusi iubesc-Ploaia.Imi face bine s-o simt prelingindu-mi-se pe frunze, racorindu-mi trunchiul, intunecindu-mi simturile si eliberindu-mi frustrarile.)
Diminetile insa privesc in jur si devin din nauc furios. Imi spun ca n-am dreptul sa ma pling. Sint un artar batrin, aproape sec pe dinauntru gaunos si trist,dar n-am impartasit inca soarta celor mai multi dintre tovarasii cu, care odata am copilarit.
Dar e greu, e totusi greu sa fii fara voie martor la toate si sa nu poti pricepe nimic.
De pilda pasiunea oamenilor pentru cutii. Locuiesc intr-unele si se deplaseaza cu altele miscatoare. Din pricina lor cochetele garduri vii au disparut, gradinile de asemenea iar parcurile copiilor sint pe cale sa o faca.
Sau acest paradox al indiferentei. Sa iesi sa te bucuri de natura fara a constientiza macar ca te afli in prezenta sa,fara a te opri sa-i simti ritmul, reducind-o la simplu statut de teren de aplicare a unor placeri consumeriste. Cum poti explica altfel zecile de gropi arse, pline inca de resturile tinerilor copaci schingiuiti sau a puietilor lipsiti din start de sansa vreunei experiente terestre? Plus macabrul spectacol al resturiilor de tot felul…
Noi cei ramasi traim in alerta. Spatiul e din ce in ce mai mic. Padurea se sufoca si fiecare dintre noi simte cosmarul unei zile in care cineva va decide fara drept de apel reesalonarea spatiala. Vom mai simti doar, in cel mai bun caz, radicinile inca vii, presate fara inhibitii sub alte cutii, alte ziduri.
Imi doresc sa ma fi stins pina atunci. Tovarasilor mei as vrea sa le pot lasa speranta ca nu va fi asa. Pot insa sa o fac?
Ai zice ca sint simple greseli cind descoperi dupa un timp puse incognito in practica adevarate planuri de exterminare:
Toaletarea zis occidentala a copacilor e unul dintre ele. Lasind la o parte (desi e greu fie si numai dpdv estetic) transformarea arborilor in maniera total nenaturala a unor stilpi de telegraf, putine specimene supravietuiesc inexplicabilei initiative. Mai devreme sau mai tirziu, ramurile cedeaza.Una cite una…Solutia? Evident indepartarea lor si la finalul ciclului a trunchiului inutil.
Un alt plan “bine” gindit consta in asa numitul proces de reintinerire a spatiului verde. Sub aceasta optimista scuza zeci de copaci in plina vitalitate sint scosi din radacini pentru a fi inlocuiti (de preferinta in plina iarna) de firave, neadaptate si dupa plantare deloc supravegheate specii de puieti. Primavara, dupa asteptari doar unul din cinci puieti supravietuiesc.
Deci, care e planul? Cine si ce cistiga? Si mai ales, cine se (mai) opune?
Text de Raluca Sofian
