Monthly Archives: May 2010

Replica unui personaj: “Îmi amintesc cu plăcere lucrurile pe care nu le-am făcut niciodată“. Un gând ce exprimă indubitabil premisa că realitatea trăită a unui lucru odată dorit, să dezamăgească, graţie poate imposibilităţii sale de-a concura cu o imagine ideală deja indusă. Din fericire există şi o dimensiune a excepţiilor, care-mi permite acum libertatea de-a nega. Eu încă-mi amintesc cu plăcere o întâlnire … deja “întâmplată“. Protagonist? Regizorul Nae Caranfil. Ocazia? Proiectul ” portret de cineast”.

M-am entuziasmat teribil şi m-am avântat în primă instanţă doar pentru o vizionare şi-un interviu. Între cele două s-a interpus iniţial un discurs, apoi o dezbatere, ambele suficient de puternice în a pleda instantaneu pentru o schimbare de tactică.

Iniţiativa în sine, dar mai cu seama omul din faţa mea chiar aveau sens. O calitate rarirismă şi greu servită la pachet în vre-un eveniment. Fie el şi cultural. Concret mi-am zis “aici nu e loc de vre-un salut fugitiv din priviri, trebuie să facem cunoaştiinţă“. L-am urmărit, “investigat” şi pe alocuri sper ghicit cu preţul a trei seri. Şi şase filme.

Locaţiile

Fiind că veni vorba de sens… Plasarea proiecţiilor gândită de organizatori (fără îndoiala cu aportul invitatului) mi s-a parut una aproape subliminal de fericită. Fosta lucrare de licenţă “E pericoloso sporgersi” şi-a găsit firesc locul într-o aulă universitară, o alegere al carei aer suficient de festiv a impus şi startul potrivit maratonului cinematografic.

Pelicule de o cu totul altă factură scurt metrajul E frumos la veneţia toamna şi ecranizarea romanului lui Fréderic Vitoux, Dolce far niente, au putut fi gustate de un public ceva mai avizat în Sala Studio a Universităţii de Artă “G. Enescu” în timp ce Filantropica şi Asphalt tango au luat drumul popular al Ateneului. Nu în cele din urmă cea mai recentă super productie a regizorului “Restul e tăcere” a beneficiat de avantajele … multiplex.

Cert e că nimic n-a fost întâmplator iar invitatul a militat deschis pentru atragerea în sistem a spaţiilor non convenţionale.

“Dacă aş şti cum să readuc publicul în sălile de cinema aş face-o dar adevărul incomod e acela că în acest moment există doar două opţiuni. Spaţiile vechi, adeseori abandonate în care nu s-a mai investit şi care nu fac faţă cel puţin din punctul de vedere al echipamentelor de sunet noilor cerinţe, şi desigur sălile moderne al căror confort major nu te asigură din păcate împotriva unor zgomote de fundal şi gesturi grobiene. Spaţiile deja existente s-ar putea poate transforma în alternative.

Idei în rezumat

E pericoloso sporgersi a stârnit aplauze la scenă deschisă. Nu la final, ci pe alocuri replică cu replică. Filmul compus din trei părţi care narează aceeaşi poveste din perspectiva a trei persoane diferite: o studentă, un soldat şi un actor de teatru beneficiază de un montaj pionerat la aceea vreme iar mesajul e succint surprins in titlu, varianta italiana (după inscripţia pusă pe vremuri la baza geamurilor vagoanelor CFR în italiană, germană şi franceză) a : “Nu vă aplecaţi în afară “. Metafora e previzibilă şi tipic ante- decembristă “nu îndrăzni“, “nu ieşi din rând”, “acceptă ce ţi se impune!”. Este un film de autor în cel mai propriu sens al cuvântului, Nae Caranfil semnând nu doar regia sau scenariul asa cum în general obişnuieşte, dar şi unele teme muzicale ale peliculei alături de Anton Suteu. Şi încă un amănunt premieră:

“L-am vrut diferit din punct de vedere vizual de ce se făcuse până atunci. Ce se văzuse? Dacia, o maşină dacă mă întrebaţi foarte urâtă. Regula fără nici un autoturism a condus la acea particularitate cu efect scontat asupra atmosferei filmului, de teritoriu părăsit, în care lucrurile evoluează încet, sau nu se mai întâmplă nimic”.

Despre scurt metrajul E frumos la Veneţia toamna o parodie a noului val francez, regizorul desconspiră:

“Când eram student în facultate, profesoara noastră, Elisabeta Bostan, a venit cu ideea crearii cu noi a unui lung-metraj format din scheciuri sperând că va rezulta astfel nu doar filmul unei generaţii dar şi prima producţie IATC lansată pe ecrane în mod oficial”.

Era vorba de Cinci romane de amor ale lui Teodor Mazilu, un gen de literatură nu tocmai pe placul aspirantului de atunci la cinematografie. Deşi ideea s-a concretizat, “romanele” n-au trecut niciodata pragul rampei. De vină ar fi fost teama oficialilor în faţa a ceea ce s-ar fi putut dovedi un antecedent periculos dar şi “diferenţele flagrante de calitate dintre cele cinci filmuleţe” după cum recunoaşte cu subtilitate regizorul.

În aceeaşi categorie a ecranizărilor “după literatură” , cazul de faţă Un voyage a Terracina , intră şi Dolce far niente. “Genul de carte pe care în mod obişnuit nu aş fi ales-o şi pe care cu greu o intuiam ecranizabilă. M-am tot intrebat de ce dintre toate cărţile lumii producătorul a ales-o pe asta. Am optat pentru o abordare foarte … liberă. Intriga, planurile, legenda introductivă îmi aparţin”. Rezultatul? O coproducţie franco-italiană ce l-a transformat pe autorul romanului Fréderic Vitoux într-un veritabil partizan şi l-a determinat să scrie un articol foarte personal în Le Observateur. Despre colaborarea cu actorii străini regizorul Nae Caranfil spune:

“Actorii sunt actori pretutindeni. Nu există diferenţe mari faţă de cei români. Poate doar aceea ca fiind liberi de contract pe perioada filmărilor dovedesc mai multă disponibilitate. Experienţele au fost şi bune şi mai puţin cordiale. De exemplu am colaborat excelent cu italienii, dar, nu pot afirma acelaşi lucru despre actorul francez Francois Cluzet.

Momentul Filantropica a fost unul cu adevărat special. Îmi plăcuse şi-l vizionasem în mai mute rânduri cu un zimbet perpetuu şi nehotărât în colţul gurii, dar de această dată ceea ce-l făcea o dată în plus special, era puterea … clarviziunii. Şi un val de tandreţe în plus vizavi de prezenţa în distribuţie a maestrului Gheorghe Dinică. Mi s-a parut admirabil faptul că un scenariu scris în anii ‘90 a putut să prevadă atât de neconformist şi fin tarele unei societăţi mai pregnant acum prezente, începând de la cazul unor fundaţii “caritabile” sub acoperire, condiţia intelectualului, lefuri neluate, tineret clubist, fenomenul manipulatoriu al televiziunii şi terminând cu întregul mecanism al milei cum este numit în film. Autorul ne asigură că avem de-a face cu “un film ironic, un film brechtian într-un fel, detaşat oarecum de situaţie printr-un strat de basm. El este inspirat din realitate, dar nu e viaţa de zi cu zi. Un film pentru care n-am făcut documentare şi pe linia căruia am mers intuitiv”.

O declaraţie cu atât mai interesantă cu cât vorbim de aceeaşi peliculă devenită între timp (după cum mărturisea anecdotic tot regizorul) sursa de studiu pentru politişti. Adevărul e ca revăzându-l tinzi aproape să crezi că în ultimii ani societatea românească s-a inspirat de la Nae Caranfil şi nu invers.
Şi totuşi dincolo de distincţii şi premii internaţionale pelicula a produs şi alt gen de reacţii.
“Unii români din diaspora vin răvăşiţi (de parcă ar fi urmărit o tragedie greacă), îmi aruncă o privire umedă şi şoptesc: “Ce pot să înteleagă aştia din ce spui tu aici? Confundarea invariabila a imaginii filmului cu cea a ţării de provenienţă e un fapt trist. Este genul de confuzie care face furori la noi. Un alt compatriot stabilit în Chicago se întreba cum să mai recomande el americanilor să ne viziteze ţara, după ce eu o zugravesc în culorile Filantropicii. L-am întrebat dacă a văzut Naşul, şi cum se face că decizia de a emigra în America n-a fost anulată de imaginea cruntă asupra societăţii americane propusă de Coppola?”

Istoria incredibilă a unui scenariu-Restul e tăcere

Povestea superproducţiei ce avea să aibă atât impact încât să capete oficial titulatura onorantă de “propunere a României la Oscar” începe în 1988 anul în care a fost pus pe hârtie scenariul. A urmat un drum cu el subrat pe Champs-Elysees spre sediul central Gaumont.

Cinci ani mai târziu, în 1994, producătorul Titi Popescu, îl invită pe Nae Caranfil la Neptun pentru prima etapa a pregătirii filmului alături de o întreagă echipă. O lună şi jumătate mai târziu vin veşti proaste de la Paris: compania de producţie pariziană este în pragul falimentului, nu sunt bani pentru film. În plus scenariul “Restul e tăcere”, alături de alte active ale companiei falimentare, a fost ipotecat de bancă iar autorul lui se afla în imposibilitatea de a intra în posesie doi ani de zile, adică durata contractului de cedare a dreptului de autor.

Şi totuşi în 1995, în plina perioadă de “înstrăinare”, regizorul primeşte un telefon prin care este anunţat că a câştigat trofeul Martini&Rossi pentru cel mai bun scenarist al anului, în cadrul Festivalului de Film de la Paris. Cu ce scenariu? Cu Restul e tăcere!. Se negociază o noua intrare în producţie cu celebra producătoare Claudie Ossart.

În 1999, apare un alt premiu neaşteptat: locul 2 la Concursul Internaţional de Scenarii Hartley&Merrill, la Hollywood. Un premiu cu un câştig palpabil-o viză de zece ani pentru SUA.

Urmează încă şase ani de … tăcere. În vara lui 2005 scenariul este depus la concursul de proiecte CNC. După alte pledări, negocieri, implorări şi uşi deschise încep filmările… Este povestea unui film despre cum se face film şi o nouă colaborare in rolul Grig cu “preferatul”, actorul Marius Florea Vizante.

Există sinonimii directe cu personajul, asa cum s-a teoretizat?

“Celebritatea de critic cinematografic a tatălui meu e greu comparabilă cu aceea a unei supervedete ca Iancu Brezeanu, cel mai adulat actor comic al începutului de secol XX iar la 19 ani eu repurtam succese, Grig eşua“.

Cum e să regizezi o mega producţie?

“Este intimidant. Nu-i o imagine de fiecare zi să vezi, zeci de oameni în costume de epocă care se plimba printre rulote şi cambuze moderne sau că o “armată” de sute de oameni aşteaptă de la tine semnalul că se poate filma; Lor li se adaugă alţi câteva zeci de figuranţi, decorurile, fel de fel de autorizaţii, comunicarea cu trei asistenţi fiecare cu partea lui de platou…”

Câteva raspunsuri

• Cum arată actorul ideal?

“Trebuie să aiba simţul naturalului , umor, ureche muzicală pentru ritmuri şi accente şi să fie nu în cele din urma eficient. Asta înseamnă 2-3 duble. Actorul ideal e cel care-ţi oferă direct rezultatul imaginaţiei tale. Totuşi, pe de altă parte cred că ar fi destul de plicticos să lucrezi cu aşa ceva. Pierzi experienţa modelării personajului din materialul uman.”

• Cum se percepe ca actor?

“Am fost prezentat drept regizor, scenarist, compozitor al câtorva teme muzicale şi actor. În ultima ipostază mă plac cel mai puţin. Am suficientă vanitate încât să comit exact greşelile pe care nu le accept actorilor mei ca regizor. Simt nevoia să intervin. Dar experienţa din faţa camerei mi-a prins bine. Stiu cum şi ce să cer. Sunt un regizor destul de strict iar asta include respectarea cuvânt cu cuvânt a scenariului, fără nici o improvizaţie.”

• Cum alege distribuţia?

“Sunt roluri precum Pavel Puiuţ pe care l-am scris cu figura lui Gheorghe Dinică în minte. Dar îmi face întodeauna plăcere să folosesc actori debutanţi, mai puţin cunoscuţi sau folosiţi. De cele mai multe ori mi-am permis să fiu şi mândru de performanţa lor.”

• Un moment răscruce…

“Scurtul “exil’ la Bruxelles. Doi ani care m-au luminat în multe privinte. Acolo am redevenit spectator de cinema, am avut cele mai importante contacte profesionale şi am semnat primul contract cu un producător adevărat. În 90 m-am întors plin de entuziasm în ţara mea unde voci euforice strigau Veniţi vă aşteptăm, e rândul vostru! Dar nu era.”

• Dacă nu film, ce altceva?

“Probabil că o carte. E posibil ca ea să vină într-un moment când efortul de-a mă prezenta pe un platou de filmare şi a fi în acelaşi timp extrem de vioi îmi va părea prea mare. Într-un timp m-am văzut însă şi în ipostaza de muzician într-un lanţ de restaurante.”

• Pe cine admiră profesional?

Îi are în vizor pe Chaplin şi Billy Wilder, pe Fellini şi Forman şi apreciază, din perimetrul cinematografic naţional, titluri precum “Balanţa”, “Moartea domnului Lăzărescu”, “Croaziera”, “Probă de microfon”, “Pădurea spânzuraţilor” dar se recunoaşte cucerit şi de câţiva reprezentanţi din generaţia nouă de regizori şi actori români. Se cuvine însă o precizare:

“Mi-e teamă că tinerii regizori care ies acum de pe băncile şcolii nu ţin atât la originalitatea lor, la concepţie, la ceea ce le place cât la ce se cere. Dar în fiecare promoţie există impostori şi autentici şi nu-i poţi pune pe toţi în aceeaşi oala. În voga acum e ceea ce eu numesc filmul festivalier. E reţeta preferată a festivalurilor faţă de care eu am destule rezerve. Se merge pe opţiunea radicală pentru realism. Orice forma de manipulare din partea regizorului devine interzisă şi nu se accepta nici mişcări atipice ale camerei, unghiuri sau lumini. În ele n-ai să prea vezi scene de iubire sau sex de exemplu. Asta pentru că dragostea este în sine un eveniment excepţional nu de rutină, de fiecare zi, ori, în aceste pelicule se lucrează cu material cotidian bazat pe dedramatizare. Filmele de autor se confunda pe nedrept cu filmul dificil şi sunt exilate în săli speciale de… artă. Eu am ales cinematograful şi din dorinţa de a proiecta pe ecran lumi în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. Este nevoie de diversitate. Adevărul e util dar minciuna îşi are farmecul ei. Şi în viaţă şi în film”.

• Ar face filme comerciale?

Regizorul punctează cu umor că un film în limba română este din start unul necomercial. Nu în sensul filmelor americane cel puţin. “Lăsând gluma la o parte nu, nu sunt dispus să fac astfel de compromisuri. Nu mă văd de exemplu semnând regia lui Rambo V, nu doar pentru că nu mă defineşte dar şi pentru că aş fi total incapabil să jonglez cu toată acea maşinărie a efectelor speciale. Sunt detalii pentru care îţi trebuie o pregătire inginerească.”

• De ce comedia?

Spune că nu este un cineast dependent de onoruri astfel încât măsoară succesul după reacţia sălii. “Publicul reacţionează colectiv. Ai un moment de sinceritate imediată adevărul, nu se poate trişa! Râsul nu poate fi mimat decât de actori profesionişti. În cazul dramelor pe de altă parte lucrurile sunt uneori discutabile”.

• Relaţia cu tatăl său

“De familie. Îi cer desigur câte o opinie dar cel mai adesea tardiv. După ce filmul a pris contur. Nu-mi place să-l împărtăşesc în fazele intermediare”.

• Ce nu-i place?

Faptul că în România nu are garanţia producerii următorului film. “Siguranţa în continuitatea carierei e ca un miraj. În studenţie mi se repetă des o frază “Cu fiecare film o iei de la capăt”. Am receptat-o ca pe o metafora. Dar e adevarată. De fapt cu fiecare film, condiţiile economice, culturale, de mecanism financiar diferă şi trebuie să mă adaptez. Am sentimentul acut că ceea ce am învăţat sau câstigat la filmul anterior nu-mi asigură succesul noii experienţe.

La noi de pilda un scenarist n-are ce cauta la concursul de proiecte fără un producător. În Franţa cel puţin ai opţiuni. Acolo te prezinţi cu el la comisia de lectură, aceasta ţi-l creditează sau nu printr-un accept provizoriu după care cu patalamaua la mână cauţi producătorii.

• Următorul film?

“Sper să depăşească cât mai curând faza de scenariu. Se va numi “Alice în ţara Tovarăşilor”

Text de Raluca Sofian

Premii
- Premiul pentru scenariu, UCIN 1993, Premiul “Opera Prima”, Selectat pentru Quinzaine des Realisateurs, Cannes, Marele premiu Festival Forum, Bratislava, 1993 şi Premiul special al juriului, Baule, 1994 pentru :

” E pericoloso sporgersi ”
- Premiul pentru regie, UCIN 1996-1997 – “Asfalt Tango”
- Cel mai bun scenariu la Festivalul internaţional de film francofon, Namur, 1998 , Nominalizat pentru cel mai bun film la Festivalul internaţional de film francofon, Namur, 1998 , si Nominalizat pentru “Globul de cristal” la Festivalul internaţional de la Karlovy Vary, 1999 – “Dolce far niente”
- Cel mai bun film, UCIN 2001,Cea mai buna actriţă (Mara Nicolescu), UCIN 2001,Cel mai bun actor (Mircea Diaconu), UCIN 2001, Premiul pentru costume (Svetlana Mihailescu), UCIN 2001, Premiul juriului european pentru tineret la Festivalul internaţional de filme de dragoste, Mons, 2002 , Premiul publicului, Festivalul de film de la Paris, 2002, Premiul special al juriului, Wiesbaden, 2002, Premiul pentru cel mai bun scenariu, Newport Beach, SUA, 2003 , Premiul publicului, Bratislava, 2003 , Premiul publicului, Wurzburg International Filmweekend, 2003 – ” Filantropica”
- “Restul e tăcere”, regizat de Nae Caranfil, a obţinut nouă premii din 14 nominalizări, şi este marele câştigător al galei premiilor Gopo 2009. din Bucuresti.

- În prezent este profesor (UNATC) din Bucuresti

Rep. Ce ne puteţi spune despre tânărul Ştefan Alexa, cel care nu părăsise încă, satul natal? Prevesteau preocupările lui cariera de acum?

Ş. A . Personajul de care spuneţi juca mult fotbal cu baieţii, pe uliţă, deci din punctul acesta de vedere se ţinea în formă de pe atunci. Când nu făcea asta închipuiţi-vă doar un film după povestirile lui Creangă. Hoinăream mult, odată pentru că îmi plăcea senzaţia aceea de libertate neprecupeţită şi-n plus ar fi fost păcat să n-o fac de vreme ce avusesem şansa de a mă naşte într-o zonă mirifică satul Cozia Costuleni. Pădurile de acolo erau celebre odată. La fel şi culturile de porumb ori viţă de vie. Dar nu era tot timpul loc de atâta haz. Provin totuşi dintr-o familie de ţărani, tata a avut o afecţiune la un picior şi şchiopăta, astfel încât preluam destul de mult din treburile gospodăriei. Mai cu seama după ce fratele meu cu cinci ani mai mare a plecat de acasă. Pe la 17 ani i-am urmat exemplul.

Rep. Dar avea adolescentul de atunci un simt justiţiar mai pronunţat ? Vă amintiţi o împrejurare în care el să fi ieşit în evidenţă.

Ş. A . Nu, nu mă pot gândi la ceva anume. Dar spiritul justiţiar, să ştiţi că l-am învăţat în familie, mi l-au imprimat părinţii. Erau oameni de condiţie modestă, sinceri, crescuţi la rându-le în cultul muncii trăiau doar din rodul muncii lor şi n-aveau prin urmare vreme să se ascundă după deget.

Rep. Peripeţii de armată?

Ş. A . O să zâmbiţi, nu am făcut armata! Aveam 18 ani când întrebând şi eu în stânga în dreapta m-am decis pentru Şcoala de Agenţi de Poliţie de la Slatina. Asta se întâmpla prin 1980 iar cei doi ani de pregătire au echivalat cu satisfacerea serviciului militar pentru că nu lipsea instrucţia militară. Programul era deasemenea unul strict, calculat la minut. La 6 era deşteptarea şi aveai douzeci de minute pentru pregătirea fizică, după care ieşeam la sectoare. Fiecare cu, compartimentul lui. Al meu era clasa şi includea măturat, spălat, şters tabla… La 7 era apelul, mâncam şi începeau cursurile care se încheiau în jurul orelor 13:30. După prânz intram la studiu individual. Am absolvit în 1982 cu gradul de sergent major şi încadrat în Poliţia Iaşi ca agent de ordine.

Cât despre vacanţe erau cele obişnuite mai puţin poate cea de vară scurtată bine de perioada de practică.

Rep. O disciplina preferată?

Ş. A . Eram înclinat către domeniul real în special matematica. Dar, am studiat cu imbold suplimentar dreptul penal şi criminalistica.

Rep. Ultima se predă acum alternativ şi este inclusa în programa de studiu a unor facultăţi. Există de pilda un laborator în cadrul Universităţii Al. I. Cuza. Sunt astfel de iniţiative utile?

Ş. A . De ce nu. E o ştiinţă dincolo de aparenta popularitate tehnică, foarte precisă, o vânătoare de indicii la nivel înalt. Cred că astfel de cunoştiinţe nu strică nimănui, aliajul de matematică, chimie, fizică deci ştiinţe exacte te poate ajuta la urma urmei să-ţi explici nişte lucruri.

Rep. Cum arată traseul şcoală – punct prezent?

Ş. A Spuneam că m-am văzut încadrat la Iaşi ca agent de ordine. Asta pentru o perioadă foarte scurtă din septembrie ‘82 până în luna februarie a anului următor când am fost avansat la sectorişti. În această perioadă în 1986 am urmat la fără frecvenţă Şcoala de Ofiţeri. Odată cu absolvirea ei în 1989 am mai bifat o avansare la gradul de ofiţer. Mi s-a dat o funcţie la economic, la Municipiu, răspunzând de unităţi grele precum Antibiotice sau CFS dar iarăşi pentru puţină vreme pentru că din 90 am răspuns de compartimentul de siguranţă publică. Un compartiment ce însemna aproximativ 130 de lucrători, repartizări pe schimburi, pe ore, pe zone, în funcţie de situaţia operativă. A fost perioada în care m-am familiarizat minuţios cu Iaşul pe care desigur că-l cunoşteam şi inainte dar nu la acel nivel. Şi iată-ne în 1994 anul numirii mele ca şef de secţie, Secţia 3 tot la Municipiu, pentru ca în 1999 să preiau functia de adjunct a şefului Poliţiei Municipiului Iaşi. Itinerariul profesional continua cu postul de inspector şef la Judeţ până în 2005 când am ocupat aceeaşi funcţie la Bacău. Anul trecut m-am întors prin ordin de ministru şi restul e istorie …

Rep. Deşi poate părea previzibil răspunsul am să întreb totuşi. Unde v-aţi simţit mai comod, la Bacău sau Iaşi?

Ş. A Nu e previzibil. Mi-a plăcut Bacăul. Recunosc că am mers la început cu o anumită temere. După 3-4 luni însă, lucrurile s-au conturat în bine, mi-am făcut un corp bine organizat de ofiţeri şi se părea că am ajuns la stadiul în care fiecare parte înţelegea cine ce dorea şi în ce punct ne-am propus să ajungem. Cred fără falsă modestie că au fost apreciate unele principii personale.

Rep. Ni le impartasiti?

Ş. A Îmi place sinceritatea, corectitudinea, cărţile pe faţă, dar şi o anumită lejeritate în munca. Ştiu că se poate interpreta… concret nu cred în angajatul stresat. Un colectiv care răspunde exclusiv “ordinelor” fără a dezvolta puţină pasiune pentru lucrul făcut nu ajunge nicăieri. Trebuie să schimbi mentalitatea pentru a obţine eficienţă. Acum aplicăm ceea ce numim management consultativ. Toate deciziile se discută în prealabil.

Rep. Care ar fi avantajele majore, şi dezavantajele acestei meserii?

Ş. A N-am să le ascund pe cele financiare. Nu sunt sume din care m-am îmbogăţit dar de care ar fi necinstit pe de altă parte să mă plâng. Dar cel mai mare câştig ar fi un stil de viaţă obţinut. Din şcoala şi până acum aşa strict cum l-ar vedea unii te activează. Inclusiv faptul că nu-i o slujba cu program fix ci una care-ţi impune să rămâi mereu conectat la problemele care sunt. În plus e o funcţie publică, îţi impune să te îngrijeşti să ai o imagine, un anumit comportament. Şi un alt mare avantaj personal ar fi acela că după atâţia ani de muncă n-am Slava Domnului false regrete sau melancolii de genul “dacă aş lua-o de la capăt m-aş face … Dezavantajul stă în memoria anumitor cazuri de care pur şi simplu nu te mai poţi dezlipi.

Rep. Daţi-ne două exemple dintre cele mai dificile

Ş. A. Ar fi cazul Cuţcă din martie 2000, cu acel copil sodomizat şi găsit în zona Căpriţa pentru care am lucrat fix 40 de zile. M-am implicat personal în acel caz. Un altul ar fi cel foarte mediatizat la data respectivă, cu fetiţa găsită moartă în catacombele din Ştefan cel Mare. Finalizarea cazului a durat jumătate de an. Cred că acolo deznodământul, care-l inculpa pe fratele victimei m-a frapat. În general cauzele în care sunt implicaţi copii te sensibilizează altfel.

Rep. De regulă oamenii care au cunoscut bătătura unui sat au un sâmbure de credinţă în plus. Aţi avut cazuri ce păreau fără cale de soluţionare şi care s-au rezolvat “miraculos”?

Ş. A. Sunt la rându-mi un om credincios. Canonul casei părinteşti se plia pe cel biblic. Regulile erau cam aceleaşi. Locuiam la o sută de metri de biserica şi mă jucam în curtea ei.

În privinţa meseriei nu mi s-au întâmplat lucruri spectaculoase dar fără îndoială uneori“un Doamne ajută“ îţi dă puterea să mergi mai departe. Iţi dă o atare stare sufletească, şi raţianomentul de a continua.

Rep. Pasiuni de vacanţa, de timp liber…

SA. Cu timpul liber e o problemă, cu vacanţele la fel astfel încât atunci când le ai cea mai mare pasiune cel puţin pentru mine e şansa de a mă odihni, de a mă refugia în familie. Caut liniştea şi acel ritm antitetic celui cu, care sunt obişnuit. Călătoresc pentru că este şi acesta un element al evadării din cotidian, dar nu atât de des pe cât aş vrea pentru că trebuie să am grijă şi de casă, de mama mea ajunsă la o vârstă la care îi datorez asta. Aşa că vacanţa ideală e întodeauna “cea care va să vină“.

Rep. Cum arată familia dumneavoastră?

Ş. A. Din fericire şi amănunt foarte important cu pasiuni comune. Soţia a îmbrăţişat şi ea aceeaşi meserie dupa ce m-a cunoscut şi lucrează acum în cadrul Penitenciarului ca funcţionar public cu statut special. În rest sunt tată, unul nu foarte autoritar în sensul că pot consilia dar nu impun, de fete, neînclinate spre domeniul familiei dar fără îndoială cu ceva din spiritul justiţiar la activ.

Rep. Există unele mituri despre politişti… Cum le-aţi demonta ?

Ş. A. Cred că doar unul s-a generalizat şi-au aparut multe bancuri. Eu nu privesc foarte amuzat aceste legende urbane perpetuate şi mai noi scenete şi seriale televizate. Nu pentru că îmi lipseşte simţul umorului, ci pentru că ele manipulează, crează o altă realitate şi instigă. Lipsa încrederii populaţiei într-o asemenea instituţie duce invariabil la dezordine Unde se ajunge? Trebuie să ne punem şi această întrebare. Există şi cazuri particulare desigur dar de regula poliţiştii sunt pregătiţi şi nu prea intri în această instituţie altfel. Dovadă concursurile pentru anumite funcţii care adună şi câte 20 de competitori pe loc. Există şi acel program anual de pregătire care prevede ore lunare pregătire teoretică, fizică şi practică. În plus civilii neîndreptaţiţi au nenumărate modalităţi de a face plângere împotriva vre-unui abuz. Aceasta mi se pare calea civilizată. Unele cazuri negative în procent de pâna la 0,5 % din personal nu alcătuiesc cred imaginea de ansamblu a Poliţiei Române.

Rep. Obiective pe termen scurt?

Ş. A Prioritară este evaluarea făcută de experţii europeni pentru intrarea României în spaţiu Shangen. Urmează apoi o altă evaluare a Poliţiei de Frontieră dar pe un alt segment de activitate, al sistemului informatic şi după semnalele pe care le am tot Iaşul va fi gazdă.

Dupa succesul editiei din Bucuresti, Festivalul Body Mind Spirit se va reedita in ultimul weekend din Mai, la Iasi in gazduirea Teatrului Luceafarul.

Conform titulaturii demersul promoveaza conceptul de viata echilibrata pe toate planurile: trup, minte si suflet prin intermediul unor expozitii cu vanzare de produse, seminarii de dezvoltare personala sau manifestari artistice si sportive.

In cadrul seminariilor gratuite ce se desfasoara pe tot parcursul expozitiei, alternativ cu manifestarile artistice, isi vor expune temele personalitati din domeniu, precum Ana Pricop, Aritia Poenaru.

Expozitia cu vanzare include , firme de top care va vor intampina cu oferte speciale, demonstratii, servicii si produse la oferta. Vor fi astfel etalate produse naturiste, produse eco si bio, suplimente nutritive, cosmetice, parfumuri, articole de ingrijire personala, tratamente faciale si corporale, estetica, wellness si spa, masaj, medicina naturista, produse naturiste, suplimente nutritive, aparatura pentru sanatate, bijuterii, cristale, pietre semipretioase, ornamente exotice, decoratiuni interioare, articole sportive sau educative – dvd-uri, cursuri, carti si reviste.

Latura artistica a festivalului implica manifestari din cele mai diverse domenii: teatru, karate, fitness, aerobic, Tai Chi, Qi Gong, dans sportiv si modern, dans oriental, sau prezentare de moda.

Vineri, sâmbătă şi duminică (28-30 mai) se desfăşoară la Colegiul Emil Racoviţă cea de-a treia editie a competiţiei de dezbateri CDAIS OPEN. Isi vor da replica elevi de la mai multe licee şi colegii din Iaşi: Negruzzi, Eminescu, Naţional, Alecsandri, Ibrăileanu, dar şi alte câteva echipe din ţară.

Competiţia este organizată de Asociaţia Clubul de Dezbateri Academice Iaşi şi Librăriile Humanitas iar moţiunile propuse se înscriu în tematica menită să marcheze Anul european al luptei pentru combaterea sărăciei şi excluziunii sociale: Diferenţa între vârsta de pensionare a bărbaţilor şi a femeilor în România este justificată şi Ar trebui adoptate noi măsuri de discriminare pozitivă pentru educaţia copiilor de etnie rromă.

Deschiderea oficială a evenimentului are loc vineri, la ora 17.00, iar finala are loc duminică, la ora 15.00, în sala de festivităţi a Colegiului.“

Tot vineri, 28 mai 2010, sub gazduirea Colegiului Naţional de aceasta data, Federaţia Naţională a Asociaţiilor de Părinţi a judeţului Iaşi, organizează cu sprijinul ISJ Seminarul părinţilor Familia şi şcoala – parteneriat pentru educaţie.

În cadrul activităţii, cei peste 100 de părinţi invitaţi din toate şcolile judeţului, vor alege să participe la una dintre cele cinci secţiuni ale seminarului: “Efectele mass-media şi ale calculatorului asupra copilului”, “Siguranţa copilului”, “Creşterea responsabilităţii copiilor pentru educarea copiilor”, “Cum să-şi faci din copil un prieten”, “Drumul spre succes al copilului tău”, care vor fi moderate de profesori psihopedagogi, reprezentanţi ai ONG-urilor şi ai Poliţiei.

Astazi cu incepere de la ora 17:00, în Sala de festivităţi a Colegiului Naţional „Emil Racoviţă” aproximativ 70 de unităţi de învăţământ preuniversitar de stat şi private, care au derulat proiecte în cadrul programelor comunitare în anii 2007 şi 2008 (din cadrul Programului de Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii – programele sectoriale Comenius, Leonardo da Vinci, Grundtvig, inclusiv programe centralizate, proiecte e-twinning) vor fi premiate. Evenimentul subscrie initiativei intitulate generic Saptamina Educatiei Iesene si are in vedere promovarea şi recunoaşterii dimensiunii europene în şcolile din judeţul Iaşi.

Printre invitaţii de seamă ai Galei vor fi prezenţi reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, ai autorităţilor publice locale, personalităţi şi experţi în domeniul managementului proiectelor.

Sâmbătă, 29 mai 2010, Asociația Mai Bine împreună cu partenerii săi vă invită sa petreceti caritabil. Evenimentul O Zi Pentru Copii ce reunește trei petreceri cu tematici diferite și un târg de donații. Toate veniturile realizate vor fi redirecţionate spre Centrul de Recuperare pentru Copii cu Handicap Sever Galata din Iaşi.

Ziua de 29 mai debuteaza devreme, pe terasă la Cafeneaua Acaju (str. Sf.Sava 15), cu târgul de donaţii cu vânzare Lucruri dragi de-acasă pentru zâmbete copilăroase (12.00 – 20.00). Sunt acceptate ca donaţii decoraţiuni, obiecte vestimentare şi accesorii, acestea urmând a fi vândute în aceeaşi zi la preţuri prietenoase (5, 10, 15, 20 ron).

La ora 21.00 evenimentul continuă la Mojo (str. Cuza Vodă 30 – 32) cu un concert rock al formaţiei ieşene Music Sounds Better, urmat de un afterparty cu Dan Kraepelin și Ilie, iniţiatorii seriei de petreceri Electronic Rockers Dance Party.