Interviu cu dul. Vasile Munteanu – şeful Direcţei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi

Nu există imobile de patrimoniu pe care le pierdem. Nici fizic, nici din vedere…

Rep. Există un Program naţional de Reabilitare a Monumentelor Istorice iar Iaşul ocupă un loc secund atît din perspectiva finanţării cît şi din cea a obiectivelor avute în vizor. Cum se traduce în practică acest atu?

Este o poziţie firească, nu neapărat un atu, ci o moştenire despre care putem afirma că nu ar deţine din păcate toate mobilele din zestre în cea mai bună stare. Vorbim totuşi de o capitală a Moldovei, fostă Curte Domnească cu tot ce implica pe atunci un asemenea statut. Să amintim doar de practica nobilimii de a deţine case în zonele limitrofe şi să adăugăm existenţa siturilor arheologice dată fiind zona propice condiţiilor de locuit.

Rep. În urma inventarierii pe care aţi initiat-o cîte asemenea obiective numără Iaşul?

Cu nu mai puţin de 1644. O listă a acestora exista deja dar îşi avea carenţele ei sub aspect informativ. Lipsea localizarea exactă a siturilor arheologice şi a fost necesară fişarea lor detaliată.

Date vagi de genul “sit localizat la marginea satului X la circa 20 de km de Y” nu mai erau nici pe departe unele concludente. Între timp aşezările rurale fie s-au extins fie s-au restrâns astfel încât apăreau confuzii. Orice aviz se eliberează luând în calcul şi zona de protecţie (care poate varia de la 100 la 500 de m) a unui obiectiv istoric, ori jucându-te cu cifre aproximative erorile nu sunt excluse. A fost un pas necesar care a necesitat doi ani de muncă şi a beneficiat de metode moderne precum localizarea prin satelit.

Rep. De ce credeţi că este considerată instituţia pe care o conduceţi şi implicit persoana d-voastră drept una incomodă?

Sper că nu doar incomodă ci şi importantă. Poate de vină să fie refuzul declasării unor obiective de pe lista de patrimoniu şi pe alocuri neacordarea unor avize. Nu e prima data când afirm că orice declasare este practic imposibilă atâta vreme cât nu poţi plasa ceva în loc. E ca un buzunar din care scoţi în neştire bancnote fără nici cea mai vagă speranţă la noi resurse. Deja vorbim de-alungul timpului de eradieri. Un bun exemplu ar fi Casele Teodorenilor aflate în vecinătatea UPA. De ce s-a întîmplat asta? Poate şi graţie unei anume timidităţi de care autorităţile au dat dovadă după 1989 odată cu retrocedările. A fost o perioadă în care s-a preferat o atare largheţe în pofida impunerilor de orice fel. Revenind însă, posibilităţile de lărgire a listei sunt practic infime, dar din fericire există. Soluţia ar putea sta de pilda în introducerea de structuri industriale pe lista de patrimoniu precum exemplul recent al Halelor de la Nicolina sau Fabrica de cărămidă de la Ciurea vestigii foarte preţuite în ţările europene. Sau înscrierea pe listă a unor descoperiri arheologice inedite precum cele din pasajul de la Hala Centrală sau ale Conacului Domnesc de la Palas. De ce să conservăm ruine? Gândiţi-vă ce fascinaţie a dezvoltat în Anglia ansamblul Stonehedge. În cazul nostru unui călător străin i-a stârnit admiraţia un simplu grajd şi nu s-a sfiit să exclame “grajduri ca ale domnitorului Lupu nici regele Angliei n-a avut”. Cât despre avizele refuzate n-am făcut-o pentru că aşa ni s-a părut ci şi legislaţia ne-a ajutat. E şi cazul foartei disputatei clădiri de peste 150 de etaje… Încă nu-mi explic cum s-a ajuns până la noi cu avizarea când proiectul ar fi putut fi stopat de serviciul pentru protecţia mediului sau circulaţie dat fiindcă era previzibil faptul că ar fi ştrangulat principalele artere. Şi pentru că suntem la acest capitol vreau să subliniez că n-am fost viteji şi la Palas, pentru simplul motiv că vorbim de un obiectiv categoria A aflat direct sub avizul Ministerului Culturii. Dar în general, un plan de urbanism coerent nu i-ar dăuna Iaşului.

Rep. Aţi declarat surprinzător că vedeţi în criza economică un posibil aliat al clădirilor cu valoare istorica şi că dincolo de intemperii vecinii şi proprietarii le dăunează semnificativ. Detaliaţi…

Protecţia unui monument ţine şi de vizibilitatea lui şi cu asta tai de pe listă vecinii care privesc pofticios şi se simt incomodaţi de vreme ce îşi doresc cu scop de eficientizare a investiţiei clădiri grandioase pe orizontală ridicate pe suprafeţe relativ mici. Ori criza aduce parcă un soi de armistiţiu. Cât despre proprietari gândiţi-vă că la noi după mai bine de 20 de ani există încă procese de retrocedare pe rol. S-au rezolvat acum foarte recent problemele Filarmonicii de pildă sau Conacului Petre Carp. Pentru Coloseul Bragadiru cunoscut ca Cinematograful Tineretului însă situatia rămîne în impas. Clădirea ţine de acel Centru al Cinematografiei, care funcţionează autonom de Ministerul Culturii şi care pentru a nu crea un precedent refuză să-l dea în folosinţă autorităţilor locale. Deci hăţişuri legislative care nu ţin de noi cei de la Iaşi. Din fericire s-a întâmplat ca imobile importante ale Iaşului să aibă proprietari potenţi financiari care nu numai că nu s-au opus dar au şi ajutat. Vorbesc de Ministerul Culturii în cazul Palatului Culturii şi Teatrului Naţional sau cel al Învăţământului pentru Palatul Copiilor, Biblioteca Centrala Universitară sau Universitatea Al I. Cuza.

Rep. În ciuda vocilor cârcotaşe progresul reuşit prin finalizarea unora din clădirile menţionate mai sus, dar şi a Muzeului Unirii, Bisericii Armene sau Casei Pogor este vizibil. Personal sunteţi mulţumit de rezultat din punct de vedere estetic vorbind şi mă refer la culoare, finisaje, materiale folosite…

Da, per total da. Oricât de a la Caragiale ar suna, pentru aceste amănunte s-au înfiinţat comisii speciale. Culoarea a fost adeseori motiv de dispută, s-a ţinut cont de cromatica iniţială, de patină şi evoluţie în timp s-au aplicat chiar tehnici speciale pentru obţinerea culorilor folosite în epoca respectivă.

Sub aspectul detaliilor arhitecturale sau interioarelor îmi place ce-a ieşit la BCU de pildă dar au existat cazuri în care am fost nevoiţi să ne arătăm mai puţin “fermi”. Vorbim de Spitalul Militar aflat în proprietatea Ministerului Apărării, unde lucrările stagnau iar starea imobilului tindea să se acutizeze. Aici am insistat pe culoare sau decoraţiuni interioare dar am lăsat garda jos dacă vorbim de tâmplăria ferestrelor care, nu e tocmai cea mai bună alegere. Dar sunt detalii reversibile. Aceeaşi situaţie va apărea la Palatul Roznovanu, unde lucrările vor debuta în sfârşit în cursul acestui an şi unde după multe şi repetate discuţii s-a ajuns la un consens privind faţada. Nu toate părţile implicate însă aderă la soluţiile gândite pentru stabilizarea imobilului.

Rep. Şi totuşi bulevardul Stefan cel Mare, s-o recunoaştem cel mai cunoscut străinilor, cu mai toate obiectivele sale de la Mitropolie la biserica Trei ierarhi la Palatul Culturii sau Teatrul Naţional este în şantier. Dată fiind situaţia nu pot fi propuse şi promovate rute de atracţie turistică adiacente

Am convingerea că în maxim trei ani lucrările vor fi definitivate în cazul proiectelor de reabilitare aflate în derulare. Şi da încercăm să canalizăm atenţia spre noi obiective prin evenimente derulate în muzee aflate pe străzi marginase precum Kogălniceanu sau Muzeul Petru Poni. Printr-o finanţare obţinută la sfârşitul anului trecut se schimbă acolo tematica muzeală şi elementele muzeo-tehnice în favoarea unei expuneri moderne şi civilizate.

Rep. Într-un foarte succint bilanţ care ar fi plusurile şi minusurile anului 2009 în domeniu?

Sunt mulţumit că unele dintre cele mai dragi clădiri ieşenilor au fost reabilitate în ciuda slabelor premize. În cazul unora situaţia tindea spre eternizare şi începeam să vorbim deja de mai multe decenii de stagnare. Sunt mulţumit deasemenea ca în cazul altora şantierul demarat are şanse de finalizare nu doar optimiste ci sigure, deoarece iată beneficiază de un flux financiar continuu şi neanulat iată nici pe timp de criză. La Catedrala Mitropolitană lucrările se află în stadiu avansat şi demarează acum altele de extindere în subsol unde proiectul indică realizarea unor spaţii expoziţionale. Trei Ierarhi a beneficiat de mână de lucru autentică, de restauratori în piatră veniţi din Ardeal şi procedee complicate. Cert e că schelele încep să coboare şi sunt şanse să admirăm obiectivul în toată splendoarea nu mai departe de vara lui 2011.

Finalizarea inventarierii nu e nici ea lipsită de importanţă.

Cât despre minusuri, pe acestea le consider a fi provocări ale anului în curs şi e firesc să fie aşa. Dar previziunile sună bine. Se încheie lucrările la Palatul Ruginoasa şi prin octombrie şi cele de la pasajul Hala Centrală. Vor exista acolo spaţii comerciale, se vor organiza evenimente deci are şanse de a fi pus în valoare spre deosebire de ce s+a intimplat la Cub.

Apar în vizor noi şi noi lucrări. Noi nu suntem ordonatori de credite dar ne vom concentra asupra unor obiective disputate precum Biserica Nicoriţă, Casa Xenopol, Mănăstirea Frumoasa sau Muzeul Memorial Mihail Sadoveanu.

O mare problemă o constituie îinsă şi casele sociale, vorbim de bijuterii arhitecturale localizate în Copou, Tătăraşi, strada Elena Doamna sau Păcurari, în care s-au aciuat oamenii străzii. Avem toate bunele intenţii dar nu este deajuns. Pentru eliberarea lor ar trebui să se rezolve factorul social prin construirea unui bloc de cămine de exemplu destinat în exclusivitate acestor locatari fără dare de mînă şi e greu.

Concluzia ar fi însă că nu riscăm să pierdem imobile cu importanţă istorică. Nici fizic nici din vedere…

Interviu de Raluca Sofian

Uncategorized