Anotimp legitim

Primăvara tind să mă comport bizar. Mi se întâmplă ciclic, cu precizie de ceas elveţian în fiecare an. Mă decid pur şi simplu mai greu şi mă complac inoportun în pielea unui prizonier, capturat fără false vise de rezistenţă, la graniţa a două stări. Sunt când exuberantă când pesimistă, mă încercă, când un sentiment de lehamite, când unul de avânt, ma izolez asumat pentru a revendica vehement peste un timp o companie sau doar un cuvânt. Îndrăznesc mai mult, îndoindu-mă totuşi mai profund şi iubesc mai tandru, trădând totodată cu nedisimulată ardoare.

Încerc cu degetul dimineţile. Uneori le presimt astenic-necooperante, alteori le sorb lacom prima dâră de lumină şi de vitalitate. Zi de zi variaţiuni pe aceeaşi temă. Prilej asumat de rătăcire.

În fond pentru ce au fost primăverile inventate?

Anotimpul acesta e impetuos, intempestiv şi orgolios. Nici un preaviz, nici o bătaie delicată ori anonima în geam. Trage la propriu plapuma de pe tine. Erupe!

Îl iubesc pentru că ştie să joace imprevizibil , acuză şi provoacă. Te anunţă subliminal să te scuturi de irealul viselor comode , contrafăcut faimoase şi să te trezeşti pentru puţină ordine.

Poate sunt lucruri în viaţa ta de care vrei să scapi (sau să le depozitezi doar pentru un timp la naftalină) Sau sentimente vechi de pe care ai uitat să ştergi praful. Poate sunt lucruri pe care nu le-ai încercat … Poate te-au năpădit ştiu eu, ritualuri, rutini şi plafonări care nu te mai conving. Sau pasiuni care s-au stins. Sau poate (mai trist decât orice) dorinţe pe care încă nu le-ai pus. Nu-i anotimp mai nimerit să incepi să schimbi câte ceva din toate astea.

Agitaţia ce însoţeşte “trâmbiţa” deşteptării vine poate doar dintr-o implicită şi mică nedumerire. “Sunt obligat s-o iau de la capăt sau abia aştept să fac asta?”

Dar, contează?

Ia Primăvara ca fiind dreptul tău la puţină pasiune, mirajul prin care şi cenuşile prind aripi. Uneori cu aliura de Rai.

În căutarea vre-unui sens ar fi păcat să refuzi o atât de (încă) la îndemână şi totuşi ritmică înviere. Nu când totul în jurul tău ţi-a desconspirat că deţine deja secretul şi nu se teme să renască.

Recunoaşte că e o lecţie ce merită reevaluată. Ţi-o predau ca şi-n alte rânduri copacii (mai puţin poate cei schilozi depuşi asta iarnă în craterele altora calificaţi drept fie prea scurţi, prea înalţi, prea strâmbi sau vechi), verdele crud, aleile răvăşite de mături timid, toporaşii ce-au izbutit să-şi unduiască forţat tulpinile după forma vre-unui obiect ostentativ aruncat, aerul parfumat sau noua simfonie verosimil sonoră.

Cât de greu poate fi să arunci un pumn de dorinţe printre facturi, scadenţe, alte formalităţi şi responsabilităţi obiective? Cât e de greu să mai goleşti voluntar o cochilie lăsându-te afară prelins din ea?

Îţi poti regiza altruist propriul spectacol. Totul e să si faci un rol ceva mai personal. Cu doza aferentă de inocenţă.

În desenele copiilor totul are ochi: şi soarele şi casa şi căţelul din grădina vecină. Dacă e adevărat ce se spune, iar ei, cei mici, ŞTIU intuitiv atunci Cineva deghizat în mozaicul propriei creaţii chiar priveşte. Nu-i un motiv bun să-ţi dea cu plus la exerciţiile despre optimism? Gândeşte!

La rându-mi copil fiind credeam în minuni. De la Florii la Înălţare mai cu seama mi se părea firesc să fac asta pentru că evident luam, fără să stau pe gânduri, ad literam scurtul popas al lui Isus pe pământ.

Naiv sau nu, încă mai aştept o întâlnire… transcendentală, mare. O ciocnire întâmplătoare, umăr în umăr cu Divinitatea. Nu crezi… Şi totuşi… Nu-i anotimp mai potrivit să încerci asta!

Text de Raluca Sofian

Uncategorized