Monthly Archives: April 2010

Rep: Întorcându-ne în timp prevesteau preocupările tânărului Teodor, cariera scenică de acum?

T. C. Oarecum. Mă preocupa într-o bună măsură “datul în spectacol”. Orice copil visează invariabil la un moment dat să se facă artist, medic sau…şofer. Pe vremea copilăriei mele acestea erau cele mai populare opţiuni. Nu ştiu însă dacă deţineam mai multe date decât alţi tovarăşi de joacă deci nu, nu cred că prevestea ceva cariera de acum.

Rep. Studenţie bucureşteană şi şansa de-al avea profesor pe maestrul Dem Radulescu. Împărtăşiţi-ne câte ceva din această experienţă şi eventual o întâmplare, un sfat spre care v-aţi întors ulterior cu tandreţe.

T. C. Teatrul a fost prima mea opţiune. Mi s-a propus la un moment dat să dau la canto pentru ca aveam o voce bună tenorală dar trebuie să recunosc că actul acesta artistic nu-mi “vorbeşte” în mod deosebit. Îmi place să cred că am un ascuţit simţ al umorului şi al ridicolului şi poate din acest motiv, arareori am întâlnit montări la opera pe gustul meu. A nu se înţelege că nu gust un spectacol bun dar actoria în operă mi se pare o chestiune uşor falsă şi desuetă.

Institutul a fost o provocare. Am intrat dintr-a treia încercare pe unul dintre cele doar două locuri vacante pentru baieţi neîncorporabili. Eu şi Puric. La o concurenţă de 50 pe un loc vă daţi seama că admiterea se transformă în loterie.Trebuia să fii bun, să ai noroc şi cineva din juriu să te placă foarte tare. Pe mine m-a plăcut din fericire maestrul. Probabil fiind că eram înalt cu ochi albaştri. Deşi ca oltean avea aşa, o, contră tandră împotriva moldovenilor le intuia cu onestitate talentul astfel încât cei mai mulţi dintre studenţii domniei sale proveneau într-un final din această zonă.

Cum se derulau cursurile? În primii doi ani n-am învăţat nimic…Am râs în schimb ca un prost. Nu nu mai eu. Mai toţi ‘discipolii’ cădeau de pe scaune de râs pentru că maestrul era adeptul explicaţiilor practice. Când nu mai avea argumente să ne descrie o anumită situaţie ne arăta. Cu asta, ne omora de tot. Umorul său genial la lucru, cumulat cu flesh-uri ale imaginii sale şi personajelor cinematografice loveau fără greş. Îndemnul ce urma demonstraţiei “fă şi tu” te bloca. CE să faci?

Rep. Aţi activat pentru scurtă vreme pe scenele din Bîrlad şi Constanţa.Cum s-a ajuns la alternativa Naţionalului Ieşean?

T. C. La Bîrlad am jucat supunându-mă rigorilor vremii care nu permiteau activitatea într-un oraş mare fără să-ţi fi parcurs stagiul obligatoriu în provincie. Dupa marja celor trei ani am ales Teatrul Dramatic constănţean unde mi s-a părut atunci că se vor întâmpla lucruri măreţe. Se pregătea o etapă de reîntinerire a personalului. Au venit atunci mai mulţi regizori şi actori tineri, colegi de ai mei. Ne doream o instituţie eveniment, un proiect asemănător celui derulat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Lucrurile nu s-au legat.

Interesant e ca la Iaşi aş fi avut ocazia să vin înainte de “afacerea Constanţa“, dar nu am vrut. Mi se părea un oraş uşor prăfuit şi conformist. Totuşi m-am întors. N-am să neg că alegerea s-a datorat raţiunilor practice şi pragmatice. Având deja buletin era singurul oraş în care aveam şansa să primesc şi un apartament.

Rep. Teatru, regie, film…Le-aţi încercat pe toate. Ce ipostază vă defineşte şi care ar fi subiectiv vorbind câteva dintre atuurile şi limitele fiecăreia.

T. C Aş avea prea mult tupeu să spun că sunt mai mult regizor. Sau chiar actor de film. Bineînteles că scena mă defineşte. Anilor lungi de teatru şi acestei experienţe îi datorez până la urmă şansa de a diversifica puţin registrul cu celelate două.Teatrul are poate avantajul că în prezent România nu are o şcoală de film iar distribuţiile aliniază nume scenice. Pe de altă parte simţul firescului, detaşarea în faţa camerei o are mai mult un tânar. Sunt aspecte pro şi contra. Pe ei se prea poate să-i coste lipsa acelei rutine în a interacţiona cu publicul necesară lucrării unui personaj greu, complex, pe noi, zgura teatralităţii.

Rep. Notorietatea a mizat însă pe mâna filmului. După 2003 aţi devenit un actor curtat iar din 2006 aţi ajuns la performanţa deloc insignifiantă a două sau chiar trei filme pe an. Nu orice filme ci poate cele mai bine catalogate din branşă. Ce gust are faima şi ce aduc în plus până la urmă premiile în viaţa unui actor?

Gustul nu e neapărat dulce. Ma doare puţin să fiu mai cunoscut acum după filme când joc de douăzeci şi ceva de ani teatru şi până la 43 de ani nu m-a văzut nici dracu. Am pierdut teoretic astfel şansa anumitor personaje.

Nu-mi place sa mă mint singur. E o notorietate de circumstanţă…Prea multă întâmplare fie ea şi frumoasă la mijloc. S-a întâmplat să fiu în distribuţie, s-a întâmplat ca filmele să fie primite pozitiv, s-a întâmplat..

Dar astea sunt vremurile. A ajuns să fie mai importantă televiziunea decât teatrul. Acum 100 de ani poate că faima m-ar fi surprins jucând teatru într-o trupă ambulantă cine ştie. Lăsând la o parte previzibilile neajunsuri cred că mi-ar fi placut mai mult boema ultimei variante.

Rep. Au existat alegeri regizorale care v-au surprins Roluri în care să nu vă fi văzut dar pe care le-aţi jucat?

Păi vorba lui Dem Radulescu am o mirare continuă. Eu în interior mă văd cu totul altfel un tip emotiv, timid chiar sensibil în ciuda staturii şi kilogramelor. Rolurile care mi se oferă sunt fix contrariul acestui autoportret. Gândiţi-vă primari, secretari de partid, părinte, ipostaze care deşi tratate ironic implică un cert sentiment de stabilitate, care mă face uneori să zâmbesc. Partea pozitivă e că nu mi-am dorit niciodată să joc cu precădere un anumit personaj. Prefer o echipă, un regizor, un text bun.

Rep. În cazul rolurilor travesti, este apropierea de personaj altfel, mai dificila?

Nu cu mult. Sunt câteva date tehnice, un model de urmat. Am jucat-o la urma urmei pe Chiriţa care la drept vorbind nu-i tocmai o silfidă ci prototipul de femeie bărbată. Peruca, costumul ajută, tu trebuie să ai în vedere atitudinea, mentalul, interiorul.Cazul de care îmi vorbiţi e cât se poate de simplu. Te poţi documenta eficient mergând cu tramvaiul, stând la coadă sau la piaţă.Gaseşti… Chiriţe.

Rep. Despre teatru marii actori vorbesc în ultima vreme cu amărăciune. Se spune că devine din punct de vedere administrativ o ruină, că se observă o degradare a gustului publicului, că sunt scoase la rampă puţine premiere sau că actorii tineri nu dovedesc disciplina necesară. Ce este adevărat şi ce nu?

Din toate e adevărat câte ceva, dar nu total, nu la nivel de eticheta. Publicul vine la teatru. Şi la Iaşi dar mai ales în capitală sălile sunt pline. Manageri buni mai există. Nu cred că există discernământ întotdeauna din partea publicului, se duce la orice, fără criterii de valoare. Partea pozitivă e că teatrul reintră în sfera vizuală a societăţii moderne în pofida unor telenovele şi talkshowuri scandaloase. O oră şi ceva de teatru implică o doza de energie pe care nu o poţi resimţi în faţa ecranului orice dimensiuni fantasmagorice ar avea. Oamenii de teatru însă ar trebui să reconsidere oferta. Ideea cu formarea gustului rămţne valabilă. Arta trebuie să-şi propună standarde înalte pentru a-şi merita numele. Spectacolele inegale ca valoare se pot sufoca reciproc. Un spectacol slab va reuşi din păcate să anuleze entuziasmul altuia de clasă, pe care l-ai vizionat anterior şi să reducă dorinţa de a mai merge la teatru. Mai bine o bere, nu?

Spectatorul nu e întotdeauna direct vinovat de deformarea gustului, de incultură. Percepţia sa este şi rezultatul unui context, inclusiv istoric în care trăieşte.

Îmi amintesc că după 1989 showurile politice pline de scandal erau un lucru atât de nou, de proaspăt încât lumea chiar abandonase ieşirile la teatru şi în general de orice fel. Abia prin 2000 lucrurile s-au dres.

Contează mult şi cine face teatru şi unde se face. Atâta vreme cât s-a trecut bariera lăcaşurilor instituţionalizate şi se încropesc scene în beciuri sau baruri imaginea de ansamblu are de suferit.

Cât despre aşa zisa indisciplină a colegilor tineri, să fim serioşi, ca-n orice meserie unii îşi fac treaba cu mai multă tragere de inimă alţii nu. Dar observaţia e valabilă şi în cazul generaţiilor vechi.

Rep. Cel mai recent proiect vă regăseşte în ipostaza de regizor iar subiectul dramatizării îl face un basm, Tinerete fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. De ce această alegere?

T. C Da, a ieşit o poveste, una pentru oamnei mari. Proiectul nu l-am ales eu, face parte dintr-un eveniment mai larg Cultura (2007-2013), este realizat prin Centrul European de Educaţie şi Cultură „Artemis”. Eu am fost atras din mers cum se spune pentru că proiectul „Thalassa of Myths” iniţiat de Centre of High Education in Theatre Studies (Grecia) stagna de ceva vreme, protagoniştii primei variante de spectacol neajungând la un numitor comun. Regia a fost o provocare. Teritoriul mi-era cât de cât cunoscut dar abordat rar doar în momentele în care simt nevoia să reformulez actoria să trec puţin dincolo de spaţiul strict al jocului şi să aprofundez povestea.

Alături România, din proiect mai fac parte Italia , Bulgaria şi evident ţara gazdă Grecia. Luna viitoare în intervalul 20 – 25 aprilie urmează festivalul de la Atena în cadrul căruia trupele antrenate în proiect îşi prezintă creaţiile. Mi se par nu doar în trend dar şi de bun augur aceste parteneriate care funcţionează deocamdată timid dar ar merita poate aprofundate şi mai des încercate. Faptul că ne reunim să ne cunoaştem regiune cu regiune este fascinant.

Rep. Cum v-ar plăcea să rămâneţi în memoria publicului? Actorul care…..

T. C. M-aş mulţumi să rămân în memoria publicului şi atât. Evident nu pentru vre-un accident nefericit cu maşina sau scandalurile din baruri ci pentru anii de pe scenă. Gândind la prezent îmi sunt suficiente aplauzele de după fiecare spectacol sau ştiu şi eu comentariile pozitive pe care le surprind. Viaţa unui actor, român cel puţin nu e o aventură continuă şi foarte condimentată, e muncă de ocnaş dar una făcută cu plăcere. N-aş alege altceva dacă ar fi să o iau de la început. Daca mi-ar sta în putere aş opta poate doar pentru o altă perioadă istorică sau alt spaţiu geografic.

Rep. Adică..

T. C. Una fără crize economice, încălzire globală şi prezumţii de sfârşitul lumii.

Rep. Planuri pe termen lung. Sau scurt.

Nu-mi fac planuri pe termen lung. Mă caracterizează mai degrabă paşii de furnică. Oricum nu este indicat să-ţi faci gânduri a la long într-o ţară în care nu există vreo certitudine că o să-ţi iasă. Deocamdată urmează festivalul de la Atena cu Tinereţe fără bătrîneţe. Cu acelaşi spectacol vom poposi ulterior în Italia iar în vară suntem invitaţi cu România, te pup! în Germania. Un periplu îmbucurător…

Interviu de Raluca Sofian

Actorul teodor Corban a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1985 la clasa prof. Dem Rădulescu-Dragoş Galgoţiu.

Între 1985 şi 1988 a fost actor pe scena Teatrului „V. I. Popa” din Bârlad, apoi a jucat la Teatrul Dramatic din Constanţa. Din 1989 este angajatul Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi.

Peste 40 de roluri pe scena Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” Iaşi

Filmografie: A trip to city, 2003, Gherghina şi soarele, 2004, A fost sau n-a fost ?2005, California dreamin’ (nesfârşit) , 2006, Serialul “Lombarzilor 8” – 2006, 4 luni, 3 saptamini si doua zile-2007, The Yellow Smiley Face-2008, Francesca-2009, Amintiri din Epoca de Aur1 -Tovarasi frumoasa e viata!, Amintiri din Epoca de Aur 2-Dragoste in timpul liber-2009, Portretul luptatorului la tinerete -2010.

Nu există imobile de patrimoniu pe care le pierdem. Nici fizic, nici din vedere…

Rep. Există un Program naţional de Reabilitare a Monumentelor Istorice iar Iaşul ocupă un loc secund atît din perspectiva finanţării cît şi din cea a obiectivelor avute în vizor. Cum se traduce în practică acest atu?

Este o poziţie firească, nu neapărat un atu, ci o moştenire despre care putem afirma că nu ar deţine din păcate toate mobilele din zestre în cea mai bună stare. Vorbim totuşi de o capitală a Moldovei, fostă Curte Domnească cu tot ce implica pe atunci un asemenea statut. Să amintim doar de practica nobilimii de a deţine case în zonele limitrofe şi să adăugăm existenţa siturilor arheologice dată fiind zona propice condiţiilor de locuit.

Rep. În urma inventarierii pe care aţi initiat-o cîte asemenea obiective numără Iaşul?

Cu nu mai puţin de 1644. O listă a acestora exista deja dar îşi avea carenţele ei sub aspect informativ. Lipsea localizarea exactă a siturilor arheologice şi a fost necesară fişarea lor detaliată.

Date vagi de genul “sit localizat la marginea satului X la circa 20 de km de Y” nu mai erau nici pe departe unele concludente. Între timp aşezările rurale fie s-au extins fie s-au restrâns astfel încât apăreau confuzii. Orice aviz se eliberează luând în calcul şi zona de protecţie (care poate varia de la 100 la 500 de m) a unui obiectiv istoric, ori jucându-te cu cifre aproximative erorile nu sunt excluse. A fost un pas necesar care a necesitat doi ani de muncă şi a beneficiat de metode moderne precum localizarea prin satelit.

Rep. De ce credeţi că este considerată instituţia pe care o conduceţi şi implicit persoana d-voastră drept una incomodă?

Sper că nu doar incomodă ci şi importantă. Poate de vină să fie refuzul declasării unor obiective de pe lista de patrimoniu şi pe alocuri neacordarea unor avize. Nu e prima data când afirm că orice declasare este practic imposibilă atâta vreme cât nu poţi plasa ceva în loc. E ca un buzunar din care scoţi în neştire bancnote fără nici cea mai vagă speranţă la noi resurse. Deja vorbim de-alungul timpului de eradieri. Un bun exemplu ar fi Casele Teodorenilor aflate în vecinătatea UPA. De ce s-a întîmplat asta? Poate şi graţie unei anume timidităţi de care autorităţile au dat dovadă după 1989 odată cu retrocedările. A fost o perioadă în care s-a preferat o atare largheţe în pofida impunerilor de orice fel. Revenind însă, posibilităţile de lărgire a listei sunt practic infime, dar din fericire există. Soluţia ar putea sta de pilda în introducerea de structuri industriale pe lista de patrimoniu precum exemplul recent al Halelor de la Nicolina sau Fabrica de cărămidă de la Ciurea vestigii foarte preţuite în ţările europene. Sau înscrierea pe listă a unor descoperiri arheologice inedite precum cele din pasajul de la Hala Centrală sau ale Conacului Domnesc de la Palas. De ce să conservăm ruine? Gândiţi-vă ce fascinaţie a dezvoltat în Anglia ansamblul Stonehedge. În cazul nostru unui călător străin i-a stârnit admiraţia un simplu grajd şi nu s-a sfiit să exclame “grajduri ca ale domnitorului Lupu nici regele Angliei n-a avut”. Cât despre avizele refuzate n-am făcut-o pentru că aşa ni s-a părut ci şi legislaţia ne-a ajutat. E şi cazul foartei disputatei clădiri de peste 150 de etaje… Încă nu-mi explic cum s-a ajuns până la noi cu avizarea când proiectul ar fi putut fi stopat de serviciul pentru protecţia mediului sau circulaţie dat fiindcă era previzibil faptul că ar fi ştrangulat principalele artere. Şi pentru că suntem la acest capitol vreau să subliniez că n-am fost viteji şi la Palas, pentru simplul motiv că vorbim de un obiectiv categoria A aflat direct sub avizul Ministerului Culturii. Dar în general, un plan de urbanism coerent nu i-ar dăuna Iaşului.

Rep. Aţi declarat surprinzător că vedeţi în criza economică un posibil aliat al clădirilor cu valoare istorica şi că dincolo de intemperii vecinii şi proprietarii le dăunează semnificativ. Detaliaţi…

Protecţia unui monument ţine şi de vizibilitatea lui şi cu asta tai de pe listă vecinii care privesc pofticios şi se simt incomodaţi de vreme ce îşi doresc cu scop de eficientizare a investiţiei clădiri grandioase pe orizontală ridicate pe suprafeţe relativ mici. Ori criza aduce parcă un soi de armistiţiu. Cât despre proprietari gândiţi-vă că la noi după mai bine de 20 de ani există încă procese de retrocedare pe rol. S-au rezolvat acum foarte recent problemele Filarmonicii de pildă sau Conacului Petre Carp. Pentru Coloseul Bragadiru cunoscut ca Cinematograful Tineretului însă situatia rămîne în impas. Clădirea ţine de acel Centru al Cinematografiei, care funcţionează autonom de Ministerul Culturii şi care pentru a nu crea un precedent refuză să-l dea în folosinţă autorităţilor locale. Deci hăţişuri legislative care nu ţin de noi cei de la Iaşi. Din fericire s-a întâmplat ca imobile importante ale Iaşului să aibă proprietari potenţi financiari care nu numai că nu s-au opus dar au şi ajutat. Vorbesc de Ministerul Culturii în cazul Palatului Culturii şi Teatrului Naţional sau cel al Învăţământului pentru Palatul Copiilor, Biblioteca Centrala Universitară sau Universitatea Al I. Cuza.

Rep. În ciuda vocilor cârcotaşe progresul reuşit prin finalizarea unora din clădirile menţionate mai sus, dar şi a Muzeului Unirii, Bisericii Armene sau Casei Pogor este vizibil. Personal sunteţi mulţumit de rezultat din punct de vedere estetic vorbind şi mă refer la culoare, finisaje, materiale folosite…

Da, per total da. Oricât de a la Caragiale ar suna, pentru aceste amănunte s-au înfiinţat comisii speciale. Culoarea a fost adeseori motiv de dispută, s-a ţinut cont de cromatica iniţială, de patină şi evoluţie în timp s-au aplicat chiar tehnici speciale pentru obţinerea culorilor folosite în epoca respectivă.

Sub aspectul detaliilor arhitecturale sau interioarelor îmi place ce-a ieşit la BCU de pildă dar au existat cazuri în care am fost nevoiţi să ne arătăm mai puţin “fermi”. Vorbim de Spitalul Militar aflat în proprietatea Ministerului Apărării, unde lucrările stagnau iar starea imobilului tindea să se acutizeze. Aici am insistat pe culoare sau decoraţiuni interioare dar am lăsat garda jos dacă vorbim de tâmplăria ferestrelor care, nu e tocmai cea mai bună alegere. Dar sunt detalii reversibile. Aceeaşi situaţie va apărea la Palatul Roznovanu, unde lucrările vor debuta în sfârşit în cursul acestui an şi unde după multe şi repetate discuţii s-a ajuns la un consens privind faţada. Nu toate părţile implicate însă aderă la soluţiile gândite pentru stabilizarea imobilului.

Rep. Şi totuşi bulevardul Stefan cel Mare, s-o recunoaştem cel mai cunoscut străinilor, cu mai toate obiectivele sale de la Mitropolie la biserica Trei ierarhi la Palatul Culturii sau Teatrul Naţional este în şantier. Dată fiind situaţia nu pot fi propuse şi promovate rute de atracţie turistică adiacente

Am convingerea că în maxim trei ani lucrările vor fi definitivate în cazul proiectelor de reabilitare aflate în derulare. Şi da încercăm să canalizăm atenţia spre noi obiective prin evenimente derulate în muzee aflate pe străzi marginase precum Kogălniceanu sau Muzeul Petru Poni. Printr-o finanţare obţinută la sfârşitul anului trecut se schimbă acolo tematica muzeală şi elementele muzeo-tehnice în favoarea unei expuneri moderne şi civilizate.

Rep. Într-un foarte succint bilanţ care ar fi plusurile şi minusurile anului 2009 în domeniu?

Sunt mulţumit că unele dintre cele mai dragi clădiri ieşenilor au fost reabilitate în ciuda slabelor premize. În cazul unora situaţia tindea spre eternizare şi începeam să vorbim deja de mai multe decenii de stagnare. Sunt mulţumit deasemenea ca în cazul altora şantierul demarat are şanse de finalizare nu doar optimiste ci sigure, deoarece iată beneficiază de un flux financiar continuu şi neanulat iată nici pe timp de criză. La Catedrala Mitropolitană lucrările se află în stadiu avansat şi demarează acum altele de extindere în subsol unde proiectul indică realizarea unor spaţii expoziţionale. Trei Ierarhi a beneficiat de mână de lucru autentică, de restauratori în piatră veniţi din Ardeal şi procedee complicate. Cert e că schelele încep să coboare şi sunt şanse să admirăm obiectivul în toată splendoarea nu mai departe de vara lui 2011.

Finalizarea inventarierii nu e nici ea lipsită de importanţă.

Cât despre minusuri, pe acestea le consider a fi provocări ale anului în curs şi e firesc să fie aşa. Dar previziunile sună bine. Se încheie lucrările la Palatul Ruginoasa şi prin octombrie şi cele de la pasajul Hala Centrală. Vor exista acolo spaţii comerciale, se vor organiza evenimente deci are şanse de a fi pus în valoare spre deosebire de ce s+a intimplat la Cub.

Apar în vizor noi şi noi lucrări. Noi nu suntem ordonatori de credite dar ne vom concentra asupra unor obiective disputate precum Biserica Nicoriţă, Casa Xenopol, Mănăstirea Frumoasa sau Muzeul Memorial Mihail Sadoveanu.

O mare problemă o constituie îinsă şi casele sociale, vorbim de bijuterii arhitecturale localizate în Copou, Tătăraşi, strada Elena Doamna sau Păcurari, în care s-au aciuat oamenii străzii. Avem toate bunele intenţii dar nu este deajuns. Pentru eliberarea lor ar trebui să se rezolve factorul social prin construirea unui bloc de cămine de exemplu destinat în exclusivitate acestor locatari fără dare de mînă şi e greu.

Concluzia ar fi însă că nu riscăm să pierdem imobile cu importanţă istorică. Nici fizic nici din vedere…

Interviu de Raluca Sofian

1. În copilărie, ce sau cine v-a instigat într-atât de entuziast, viitorul spirit explorator?

În copilărie mă jucam cu ceilalţi copii pe dealurile din apropierea satului, un joc de a cerceta sau explora, îmi plăceau animalele pe care le aveam adesea singur în grijă şi eram în general interesat de lumea din jur, de îndeletnicirile uzuale ale satului din vremea aceea. Îmi plăcea să fiu într-un fel şi eu de folos cu ceva. Nu mă gândeam că aş putea face vreodată cercetare. Lucrurile însă s-au legat firesc. Părinţii mei fiind învăţători, nu mi se îngăduia neglijarea lecţiilor iar graţie micii biblioteci din casa părintească frunzăream suplimentar dar recunosc şi cu plăcere tomuri vechi de filozofie sau psihologie multe dintre ele editate în limbile franceză şi germană.

Capitolul copilăriei n-ar fi întreg însă dacă n-aş aminti de Geografia continentelor studiată pe atunci la nivelul clasei a cincea şi lecţia profesorului Gheorghe Apostol despre ţărmurile de est ale Americii de Sud. Lui şi altor lecţii fascinante ce au urmat îi datorez zborul gândurilor mele spre locuri rare şi îndepărtate, de peste mări şi oceane.

1. Un politehnist cu preocupări “atipice”. Să amintim doar de frecventarea unui cerc de folclor sau a unor cursuri opţionale de geografie şi istorie. Spuneţi-ne câteva cuvinte despre anotimpul studenţiei ieşene.

Într-adevăr în studenţie mi-am făcut timp şi pentru seminariile Facultăţilor de Istorie, Geografie sau Filologie unde audiam în special limbile străine deşi fără mari veleităţi lingvistice în domeniu. Anumite cursuri pur şi simplu mă pasionau. Căutam probabil ceva, un lucru pe care încă nu-l descoperisem. Tot la Filologie l-am întâlnit pe profesorul Vasile Adăscăliţei cel care preda cursul de folclor şi avea în grijă un Cerc tematic. Semn că lucrurile erau serioase, mă puteai întâlni frecvent rozând băncile sălilor de lectură ale Bibliotecii Eminescu în încercarea de-a parcurge temeinic bibliografia stabilită de profesor.

În primul an de facultate am dat de cartea lui Livingstone, cea despre călătorii şi explorări în Africa Ecuatorială. De aici pasiunea pentru populaţiile primitive. Aveam senzaţia acută că la originile sale îndepărtate omul era mai blând, ceva mai natural şi cu siguranţă mai bun decât proiecţia lui … civilizată de peste timp.

Cumpăram cu entuziasm numai volume de explorări şi expediţii, de cercetare în junglele ecuatoriale din Amazonia, Guiana Franceză, zonele situate în America de Sud, pădurea Ituri din Congo-ul Belgian cea populată de pigmei, Noua Guinee-Papua adăpost aventuros al triburilor canibale sau al vânătorilor de capete, deşerturile Australiei sau Kalahari. Era o lume fascinantă pe care paginile acelor cărţi mi-o descopereau “la pachet” cu obiceiuri de viaţă cu tot. Visam acum într-o manieră ceva mai plină de contur… să devin explorator iar preocupările largi şi atipice, cum le-aţi numit, m-au format pentru munca asiduă de mai târziu.

1. Ce determină un pasionat al pigmeilor şi pădurilor ecuatoriale să facă saltul către vise… glaciare? Speologia alpină, domeniu pe care vi l-aţi asumat autodidact a fost pasul să-l numim, necesar?

Preocupărilor pentru etnografie şi etnologie le-am dedicat mai bine de un deceniu. O pasiune ca o dragoste. Deci nelipsită de examene. Pasionat de gândul unei călătorii de cercetare în teren mai precis în pădurea Ituri din Congo, am scris la solicitarea etnografului Romulus Vulcănescu un material menit să-mi dovedească cunoştiinţele practice. Ulterior după o discuţie de câteva ore academicianul Ion Ionescu Gulian, director al Institutului de Filozofie din Bucureşti şi membru în prezidiul Academiei Române m-a acredit printr-o recomandare.

Cum nu se putea pleca uşor şi “nemotivat” în acei ani din ţară, am urmat ruta ocolitoare şi m-am înscris la un cerc de speologie. Activitatea de grup, care a constat în cartarea a numeroase peşteri descoperite de subsemnatul în munţii autohtoni, nu m-a satisfăcut însă pe deplin. Gândeam că peştera trebuia vizitată în linişte, fără strigăte chiar şi atunci când descoperi un lucru uimitor. Am trecut în consecinţă la speologia solitară. În următorii alţi 10 ani am parcurs cele mai lungi râuri subterane şi avene (peşteri verticale), din România. Şi, important sau nu am transferat trăirile şi momentele cheie într-o carte „Solitar în lumea subterană”. Nepublicată încă.

1. Cum devine o pasiune solitară, program naţional?

Prin întîmplarea fericită a unei invitaţii. Aceea de a participa la o expediţie în Himalaia. Antrenamentele le făceam iarna pe trasee periculoase din Făgăraş iar dorinţa de a parcurge peşteri în gheaţă m-a trimis cu gândul la Groenlanda şi la zonele polare. Am citit tot ce s-a scris despre marii cuceritori ai calotelor albe iar la 40 de ani imensitatea albă a devenit în mod ciudat obsesia mea cea dintâi.

Apoi, după o perioada presărata e drept voluntar cu tot mai multă singurătate, într-o noapte cu întuneric dens, asemenea celui din peşterile carpatice, m-am decis să transpun pe hârtie întreaga intenţie, clar, pe etape. Astfel a luat naştere Primul Program Român de Cercetări Polare.

1. Ceasul primelor expeditii în zone extreme ca Groenlanda, Nordul Canadei sau Arhipeleagul Spitsbergen. Ce simte, la ce se gândeste un călător de unul singur parcurgând pe schiuri sute de kilometri prin pustiuri îngheţate?

Programul român semnat de nomenclaturişti a fost sprijinit după 1990 de noile ministere, iar preşedintele Academiei Române, dl Mihai Drăgănescu, a fost de acord ca prima expediţie să se desfăşoare sub egida sa. A fost pecetluit startul cercetărilor româneşti în zonele polare în domeniul chimiei, biologiei, biochimiei, geografiei, geologiei, ecologiei şi medicinei. N-am de ce să ascund faptul că prima întâlnire cu natura sălbatică a nordului a constituit pentru mine o experienţă aparte.

În calitate de cercetător şi ulterior de explorator am participat la 16 expediţii în zonele polare, din care 13 organizate şi conduse cu eforturi uriaşe. Ele au avut loc cu precădere în emisfera nordică, în Spitsbergen, în traducere, Ţara Munţilor Ascuţiţi, Groenlanda, Nordul extrem al Canadei, şi Antarctica de Est şi Vest.

Fiecare calatorie în parte şi-a atribuit partea sa de inedit si frumuseţe. Spre exemplu, a doua expediţie românească de cercetări polare în Insula Spitsbergen, situată la 900km de Polul Nord, 100 de zile, a fost una din cele mai reuşite din punct de vedere al rezultatelor ştiinţifice.

Pe scurt fiecare pas mă apropia de Pol. Deseori am simţit nevoia de a părăsi echipa în favoarea explorărilor mele solitare. Doar astfel puteam trăi liniştea şi puritatea supremă a nordului.

Drumul solitar din 2002, a însumat 300 km pe schiuri. Mi l-am auto prescris drept test de rezistenţă la anduranţă, vroiam să verific să mă conving dacă mai sunt apt pentru expediţii polare.

Singur, în imperiul alb, am putut asculta nestingherit vântul, pe fundalul valurilor de zăpadă care se pierd la orizont sau să trăiesc la extrem atmosfera din paginile unei cărţi valoroase. Am perceput spre exemplu, mai intens intriga umană, citind acolo, Othello de Shakespeare.

1. Una dintre expeditii s-a soldat cu un bilant tragic: un elicopter prăbuşit şi cinci vieţi în minus. A fost fără îndoiala un moment răscruce. Aţi trăit fie şi pentru o clipă fiorii îndoielii?

A zecea mea intenţie polară trebuia să aiba loc, obligatoriu, în Antarctica iar cea de-a 43-a expediţie rusă, la bordul spărgătorului de gheaţă „Akademik Fedorov“ a întregit şansa. În perioada 5 ianuarie-15 iunie 1998, am parcurs mii de kilometri de-a lungul coastelor Antarcticii de Est, pătrunzând în cinci puncte din interiorul continentului.

La întoarcere am atins Gheţarul de şelf Lazarev, din Ţara Reginei Maud, 11⁰E. Era noapte polară. Pe data de 31 mai 1998, orele 19, am plecat de pe nava Akademik Fedorov cu elicopterul, în primul zbor spre Oaza Shirmacher, o fâşie îngustă de rocă, neacoperită de gheaţă, situată la aproape 95 km în interiorul continentului. Zborul nostru a fost lipsit de incidente. Am efectuat o săptămână de cercetări în Oaza Schirmacher. Foloseam lanternele. Aşa am parcurs mulţi kilometri în acest peisaj glaciar unde deseori temperaturile scădeau sub -35°C.

În dimineaţa zile de 1 iunie 1998, ora 9, după sute de zboruri efectuate în condiţiile dificile ale Antarcticii, elicopterul expediţiei a decolat cu cel de al doilea grup şi s-a prăbuşit după 800 m pe bariera Gheţarului de şelf Lazarev. Prin radio ni s-a transmis această veste tragică. Nu puteam gândi decât că doar hazardul a făcut ca eu să nu mă aflu în elicopter.

Întorşi pe coastă am aflat că cinci dintre coechipierii ruşi, au murit şi alti patru au fost grav accidentaţi. Lesne de inteles că starea de spirit a întregii expediţii a fost profund afectată.

1. Ce conteaza mai mult pentru primul roman (si deocamdata singurul) ajuns la Polul Nord? Faima, amintirea, un vis rarisim implinit?

Pentru cei mai mulţi dintre noi, întinderile polare sunt aproape imposibil de atins. Acolo e doar … capătul lumii. După fiecare expediţie mă întorceam acasă cu dorinţa de a organiza o alta care să mă conducă şi mai departe.

Expediţia spre Pol s-a rezumat la muncă şi frig. Deşi nu pot spune că aveam o pregătire fizică perfectă, înaintând în marşurile noastre obositoare, am fost întotdeauna al doilea, după şeful expediţiei. Acum privind în urmă nu simt mare lucru, poate o nostalgie. A fost un dram de nebunie şi poate o boare de patriotism. Dorinţa de a cerceta m-a condus şi spre „petele albe”, zone menţionate pe hartă cu „unexplored”.

Între timp continuam acea luptă acerbă cu necunoscutul din oameni şi mai ales cu indiferenţa, cu invidia. Polul a fost o deschidere. Acum mă simt obosit. Pot vorbi despre amintirea unui vis.

1. Oameni sau întîmplări ce fac diferenţa… (fie că vb de călătorii, expediţii, evenimente la care aţi participat)

În echipă preferam oameni bine pregătiţi iar recomandările se dovedeau de multe ori fundamentul alegerii. Includeam de pildă un cercetător bun care, întors acasă, avea datele de-a valorifica printr-o lucrare ştiinţifică, timpul petrecut. Un aspect esenţial l-a constituit unitatea echipei şi acomodarea fiecăruia la condiţiile dure pe care le impune viaţa în zonele polare. Caracterul, departe de civilizatie devine o calitate de două ori mai importantă.

Am depăşit numeroase momente critice, fie că am plecat în zbor de pe un versant de zăpadă, când m-am ales cu 25 de vânătăi, fie că a trebuit să traversez râuri glaciare cu apă până la gât. Odată am rămas 70 de ore blocat în furtună. Eram cu un geolog chinez în Peninsula Stornes din Antarctica.

Am avut norocul să întâlnesc oameni de valoare în expediţiile straine la care am participat. Spre exemplu anul acesta poposind la staţia rusă din Insula King George Island, Antarctica de Vest am realizat cât de mulţi. Am regăsit vechii prieteni, chinezi, chilieni, polonezi şi alţii.

1. Va defineşte pioneratul… Aţi fondat un Institut Român de Cercetări Polare, o fundaţie menită să atragă fonduri din donaţii, sponsorizări, granturi guvernamentale sau europene. Aţi evitat suprapunerea planurilor de cercetare păstrând continuu contactul cu cercetătorii străini, aţi făcut din Romania, până de curând un aderant aproape exlusiv onorific, unul dintre pionii importanţi şi implicaţi ai Tratatului Antarctic. Şi, nu în cele din urma aţi obţinut prin donaţie australiană o bază de cercetare în Antarctica, realitate cu, care puţine tări se pot mândri.

Cu toate acestea şi două tiluri onorifice la activ, în luna ianuarie a acestui an v-aţi văzut nevoit să “produceţi” un Memorandum a căror semnături să sensibilizeze şi financiar ministere în scopul continuării activităţilor de cercetare.

Ce gust are frustrarea unui român ce ştie că a încercat aproape totul, a dat deja forma unui vis şi ştie să-l mentina dar tot nu este de ajuns?

Anul acesta se împlinesc 22 de ai de când am iniţiat Primul Program Român de Cercetări Polare iar în 1994 am înfiinţat Institutul Român de Cercetări Polare după modelul capitalist. Cum nu a existat o dorinţa din partea statului să-l încadrăm Academiei Române sau ca institut naţional, el derulează până în prezent activitate privată. Asta înseamnă proiecte câstigate greu şi numai prin competiţie.

Fundaţia Antarctică Română are rolul de a atrage noi fonduri. Pe alocuri am avut noroc ASIROM Vienna Insurance Group ne-a rămas de exemplu fidel de 19 ani, ceea ce nu e tocmai puţin lucru. Adevărul e că institutul şi-a găsit recunoaşterea afară pentru că noi ne-am axat în mare parte pe voluntariat. Acum coordonez un proiect european şi internaţional, cu evaluare externă, consorţiu din 12 ţări, câştigat în competiţia organizată de Fundaţia Europeană de Ştiinţă anul trecut. Este un lucru rar ca românii să fie coordonatori. Este un vârf al cercetării noastre polare care trebuia recunoscut.

Pe de altă parte să-ţi faci apreciată prezenţa în plenul Tratatului, înseamnă să te implici în discuţii, să studiezi teancuri de documente, să vii cu idei şi lucrări proprii. Cu pasiune, ideea unei staţii româneşti pe continentul extremelor s-a înfăptuit. Lăsaţi-mă să spun doar că: diplomaţii şi cercetătorii străini apreciază munca.

Fundaţia este în prezent în proiectul european FP7 Aurora Borealis Icebreaker, cel mai mare spărgător de gheaţă din lume care va putea explora tot timpul anului şi va fora până la 1000m sub apa oceanului, va fi construit de UE. Doresc ca românii să aibă posibilitatea să activeze pe această platformă de cercetare unică europeană. Acesta a fost motivul pentru care am propus înfiinţarea unui Program Naţional Polar Român printr-un Memorandum pe care îl vom înainta autorităţilor. Adresându-se tinerilor acesta a fost semnat de personalitaţi ştiinţifice ieşene, de numeroşi studenţi. O geană de speranţă.

1. Practic vorbind pentru cei încă “puţin convinşi”, cu ce ne ajuta o bază de cercetare în acel autentic “laborator biologic” cum aţi numit d-voastra Antarctica?

La această întrebare nu se poate răspunde decât raportând ce fac alţii la ceea ce simţim noi.

Opţiunea noastră pentru Antarctica este liberă. Cei “tari”, ţări mici sau mari, ştiu tot ce se întâmplă pe această planetă. Oamenii acestor ţări, tineri, diplomaţi, marinari, cercetători cu experienţă, ingineri, muncitori, oameni cu pregătire multidisciplinară, toţi sunt călăuziţi de spiritul de cunoaştere şi competiţie, se simt puternici, pentru că pot studia la capătul lumii, reprezintă un steag, o comunitate ştiinţifică.

Orice fel de cercetare în Antarctica este unică deoarece nu poate fi făcută în altă parte a lumii. Şi, vă pot spune că în ciuda depărtării, în Antarctica, se face cercetare de cea mai înaltă calitate. Rezultatele ştiinţifice pot rezolva cu certitudine probleme globale.

Antarctica este după opinia mea o altă Planetă. De ce să nu studiem şi noi acolo? Pe unii îi interesează bogăţiile, resursele Antarcticii şi Oceanului de Sud, urmează pretenţiile teritoriale pentru sudul Planetei. Alţii scot bani frumoşi din industria turismului, industria popularelor filme de aventură, industria apei şi bioprospectările. La un moment dat şi pe noi ne-a interesat utilizarea microorganismelor din Antarctica în industrie. Avem chiar şi unele rezultate obţinute împreună cu prof. dr. Gabriela Bahrim şi doctoranzi. De ce este rău să fim co-părtaşi la cercetările polare mondiale?

1. Unele pasiuni se nasc si mor. Cele rarisime şi neancorate într-o societate cu viziuni superficiale se dovedesc cu atât mai efemere. (întrebarea nu este clara) De ce continuaţi? Un abandon n-ar fi fost mai convenabil? O altă ţară, altă echipă, alte fonduri şi în fine alte… aprecieri. Să fie numitorul comun între folclor şi POL un cuvânt demodat şi rar rostit, numit patriotism?

O pasiune puternică se stinge odată cu omul ce-o trăieşte. Faptul că provii dintr-o ţară cu o societate în derivă, cum este a noastră, nu e scuză suficientă să-ţi pierzi simţul generozităţii.. De ce continui? Am sentimentul că poate rămâne ceva în urma mea. E drept nu mai am curajul de la 30 de ani când lucrurile curgeau uşor. Nu mă pot gândi la un abandon tocmai acum când am acumulat o pregătire bună, ştiinţifică şi profesională. Mă consider un om norocos, îndatorat oarecum celor care nu au reuşit să trăiască lumea misterioasă şi încremenită a gheţurilor.

Un abandon m-ar ucide. Să trăieşti fără planuri, fără un scop… Cu injustiţii depăsite sau nu, nu am simţit că pot alege altă ţară. De ce? Simplu: nici un alt loc nu mi s-a părut mai frumos. Un romantic nu poate avea totul.

În momentele cu adevărat grele am primit… semne. De pildă, mi-am creat o poziţie de invidiat la Tratatul Antarctic şi în Antarctica. Asta a contat. Fără armată, „fără tancuri”, de unul singur, în afara spiritului de „turmă”. Am militat pentru noi şi cât timp mai cred în noţiunea de entuziasm pot vorbi de un numitor comun între folclor şi Pol.

Interviu de Raluca Sofian

Amicul Emil Hurezeanu cel de care-l apropie printre altele experienţa a vreo 4-500 de “cablări” cum îi place să spună, (în idea că au împărtăşit soarta destulor emisiuni ) l-a descris drept “inteligenţa cea mai vie şi inconfortabilă capabilă de atletism comunicaţional, posesorul unei fervori analitice în registru de afectivitate negaţionist şi în spatele jurnalistului dur un om cu… autentice candori”.

Vădit mişcat şi surprins de aşa portret controversatul gazetar Cristian Tudor Popescu a… capitulat:

“Da, nu sunt de meserie călăul pe care paturile procustice ale televiziunii şi-ar fi dorit, dacă ar fi fost lăsate, să-l ajusteze. Se întâmplă să am şi alte preocupări”.