Iubesc, simt şi are sens…

Sunt sigură că nu-i pentru toţi o ştire dar pe internet au apărut, mai mult sau mai puţin recent, referate şcolăreşti despre… iubire. Aţi zâmbit? Asta recunosc, fost şi prima mea reacţie. După, însă am admis să mă înfrupt din verdictul lor contemporan pe de o parte cu nesaţ, pe de alta, cu nedisimulată uimire. Dacă experienţa în sine ar pretinde prin absurd un rezumat el ar suna foarte probabil aşa:

Intrăm în subiect cu o definiţie neutră “sentiment de dragoste faţă de o persoana de sex opus” şi alte două net negativiste în genul “un rău necesar” sau “nimic altceva decît o meserie”; dezvoltăm în aceeşi manieră şi… încheiem brusc (din fericire) interludiul, cu o etichetă constatatoare “tema literară foarte vastă şi importantă” sau după preferinţă o asigurare pertinentă “iubirea nu va muri niciodată“. Şi? Şi în acest punct ai trei posibilităţi.

Fie te amuzi şi depistezi inadverţentele (chestia cu sexul opus e ar spune unii răutăcioasă şi învechită, răului necesar îi zic pas, dacă se poate profesa în domeniu reclam de urgenţă adresa instituţiei de gen, la faza cu literatura îţi vine în minte că nici celelalte muze surori n-au prea ocolit subiectul şi sfârşeşti prin a-ţi dori -dacă iubirea ar însemna fie şi pentru o clipă tot ce s-a scris mai sus -să fie datoare cu o moarte.

Fie, te autosugestionezi că totul e bine, energiile pozitive curg, oamenii sunt fericiţi (apropo da’ fericirea ce e?) şi liberi la urma urmei să aibă astfel de obiceiuri rafinate precum atacul abisurilor filosofice. Sau lăsând gluma la o parte, devii trist. Foarte trist!

Cortina lasată peste o mare trăire doare.

Să admitem, sunt lucruri care doar simţite prind contur şi-n a căror prezenţă lumea uită de definiţii… Interesant e că până şi cei care au fost mângâiaţi cu harul de a cânta, căuta, invoca sau respira epifania iubirii s-au mărginit în a lăsa moştenire omenirii doar un set de amprente. Iubirea e fără doar şi poate simptomatică. Poţi încerca să spui eventual mă simt ca şi când , cred că sau aş vrea să. Alteori în scop narativ, un stop cadru sau o amintire dezmorţită în timp te-ar putea ajuta.

Frumuseţea sentimentelor rare, pe care n-ar trebui să uiţi să le celebrezi stă în forţa lor de metamorfozare, în cascada de conotaţii şi faţete.

Recent iubirea mi s-a predat odată în plus într-un loc aparent imprevizibil. Între păpuşi. La teatrul de păpuşi.

Am bănuit-o pe rând când în impulsul matern de tandreţe al părintelui ce-şi vede copilul fascinat, în dorinţa celui mic de-a intra în rol , în bucuria de-a încuraja prin orice mijloace personajul pozitiv, în energia de-a se opune celui negativ, în ochii mânuitorului de păpuşi şi magia ce-i sta în putere de-a transforma trei piese de decor prăfuit în tipsia de aur a unei poveşti, o altă realitate alternativă în fond.

Cuvântul cheie ar fi emoţie. Ea cred că lipseşte. Nu e aproape hilar cum lucrurile despre care credem că ştim totul, în jurul cărora ne învîrtim şi ne pliem existenţa le înţelegem în fapt cel mai puţin?

E drept şi că sunt la mijloc secole de cînd, pentru o mai bună memorare, ne străduim să le reducem la absurd. Suntem o societate pragmatică gata să strivească sub talpă pledoarii arhiepale despre echilibrul lumii şi-a miilor de imagini, instantanee sau semne ce predică iar şi iar setea de afecţiune.

Necredincioşi ca Toma reclamăm dovezi ştiinţifice şi tratate bine detaliate care să disece elocvent, cu profunzime şi deplin angajament, orice sentiment ce ne-ar putea lua prin surprindere.

Minunea e ca unora Divinitatea chiar le permite să pună mâna… iar dacă şi-au adjudecat parabola, ei, sunt cei vindecaţi prin iubire.

Restul rămânem cu mulţumirea diformă a unei acuplări sexuale sau în cel mai bun caz cu din ce în ce mai scurt mirajul ce duce până la ea.

Apoi ne facem datoria şi serbăm cu fast comercial prilejul autofabricat al unor sărbători zis speciale.

După însă, ne refugiem liniştiţi în cotidian, ne ordonăm în agende responsabile zilele şi ne spunem că până la proxima ocazie, iubirea asta sau ce o fi fiind, e cazul să mai aştepte. Între timp un corp faţă de care dezvoltăm practice principii fiziologice (şi ne scuteşte la rindu+i indiferent de luxul dovezilor suplimentare de atenţie), un meniu bogat, un chef cu gălagie multă sau versuri mai proaste decât definiiţiile iubirii şi într-un final ritualul mirean al unei alte sărbători golite explicit de “bunele sale intenţii” ne sunt arhisuficiente.

Sunt?

Îmi place să cred că de teama neantului iubirea s-a refugiat, dar nu oriunde ci a ales să o facă tot în noi. Pe cei ce vor să-i scurteze penitenţa îi provoc să caute cheia. Celorlalţi dacă lectura continuă să le fie indiciul necesar le propun întoarcerea la esenţe. Cântarea Cântărilor de pildă s-ar putea dovedi un foarte reuşit început. Autenticitatea i-o conferă probabil apropierea în timp de… sursă. Sursa iubirii şi-a tuturor trăirilor ce contează oricum. Raluca Sofian

Cultură, Diverse iubire, simt