Monthly Archives: August 2009

Pentru ca momentan scenariul carierei mele profesionale a intrat in deriva dar si pentru ca mi se oferea sansa sustinerii din umbra a unui altfel de manifest feminist am cedat ieri invitatiei venite din partea fundatiei iesene cu segment tinta bine conturat…Pro Women.

Prilejul conferintei gazduite de Clubul Bursei a fost se pare gongul de final a unuia dintre mai nou, foarte des invocatele programe regional transfrontaliere de care nu ma indoiesc ca veti mai fi auzit. In cazul de fata povestea a jonglat cu atuurile unui parteneriat perfect previzibil Romania-Republica Moldova dar si cu o

cazuistica interesanta, rezumata pe scurt la implementarea unui Centru de Afaceri pentru Femeile Antreprenor. Ei? Cum va suna?

Pe mine curiozitatea nu m-a ucis dar a atins cota suficienta de atac teoretic cvasi-necesara jurnalistului din mine. Am sa omit voit detaliile pur teoretice si usor susceptibile de plictis, inerente proiectelor emancipative de gen, in favoarea unui slalom printre momentele sa le numim cheie le intrunirii.

Pentru inceput artificiile de atmosfera-citeva zeci de absolvente aparent satisfacute de parcurgerea etapelor de consultanta business si o gazda pe masura. pe care, recunosc ca am apreciat-o sincer atit pentru fluenta discursului cit si pentru sinceritate de exemplu citi aplicanti ai unui astfel de program national admit ca in urma experientei starea infrastructurala a ONG-ului condus a avut de cistigat?)

Modalitatea de proiectie a rezultatelor a fost si ea inspirat aleasa constind din una bucata filmulet inteligent si concentrat realizat. Nelamuririle de suprafata au fost cu succes spulberate.

Aflam astfel printre altele ca obiectivul strategic implica sprijinirea femeilor antreprenor in vederea dezvoltarii sustenabile si contributiei la dezvoltarea socio economica a regiunii Siret-Nistru-Prut, grupul tinta beneficiar a insumat aproximativ 100 de femei liber intreprinzatoare din R. Moldova si alte 50 din Romania, in timp ce bugetul alocat a atins pragul a 232.290 euro.

La capitolul activitatilor sa admitem destul de generos finantate au intrat misuni precum cea a initierii unui studiu privind nivelul de implicare al femeilor in sectorul business, elaborarea unui ghid de bune practici in cooperarea economica transfrontaliera si a altuia destinat femeii antreprenor, precum si deschiderea unei baze de date pe care femeile regiunii tinta sint invitate sa o acceseze oricind.

Personal am gasit absolut revelator raportul privind mediile de afaceri ale tarilor implicate.Zicere de la raport…

Desi exista numeroase similitudini intre firmele din regiunea transfrontaliera principalul factor inhibator colaborarii ramine birocratia stricta si costurile ridicate pentru export.Intrarea Romaniei in UE a oprit micul comert de frontiera impunind noi piedici in comertul celor doua state.Desi distanta fizica dintre Iasi si Balti este de sub 100 km timpul alocat unui transport sau simplei treceri a frontierei adauga costuri substantiale oricarui schimb comercial.Nu exista practic o piata structurata a serviciilor si produselor suport pentru export iar activitatile productive existente se adreseaza preponderent doar exportaorilor actuali eliminindu-i pe aspiranti.Nu exista nici o segmentare a pietii in baza grupurilor tinta ale clientelei.Ne exista o strategie nici la nivelul firmelor de aici rezultind probleme legate de stabilirea adecvata a preturilor si evaluarii calitative a manoperei.Firmele lucreaza reactiv si nu sub umbrela solutiilor la provocarile viitoare.Totodata se impune o diversificare a profilurilor producatorilor din Moldova, cel preponderent agrar actual depinzind atit de factorul productivitatii influentat la rindu-i de conditiile meteorologice dar si de factorul politic ce nu reuseste sa incheie acorduri favorabile pentru exportatori.

Si totusi,pe acest fundal economic si relational deloc roz citeva zeci de femei au debutat la Iasi sau dupa caz aprofundat tainele antreprenoriatului si-au indraznit sa-si contureze in urma sesiunilor de instruire si descifrarii planului individual de afaceri un vis.Fecare dupa buget.Paleta optiunilor destainuite a fost cit se poate de larga de la gogoserie la restaurant, de la design in marochinarie la scoala privata.

Si pentru ca prefer in ciuda evidentelor finalurile fericite am sa inchei cu devoalarea a trei povesti de succes a implicit trei femei care-si merita pe deplin ….povestea.

*

Mihaela Negru se declara manager in turism..de meserie.Asta pentru ca a lucrat in domeniu de cind se stie.Este unul dintre pionerii Sapard,deschidere-vizionara ce i-aadus dupa cum marturiseste lupte sustinute cu functionarii din sistem conform principiului-cu cit programul mai nou cu atit travaliul administrativ mai mare.

Momentan este fericita proprietara a unui centru de cazare in Letcani si declara ca adevarata cheie a succesului este un moment de disperare.Mentor spiritual i-a fost profu de psihologie din liceu si sfatul sau.Daca n-ai sa fii o saptamina portar n-ai sa stii cum sa ceri altuia sa fie.Tradus indemnul dinsei este la cumpatare vizavi de alegerea domeniului afacerii-hazardati-va la ceea ce stiti deja sa faceti.In plus e nevoie totusi de informare continuua, fantezie si un strop de nebunie.

*

Galina Marchitan este originara din R. Moldova dar casatorita si stabilita de 13 ani in Romania .Declara ca s-a adaptat usor si a trecut de barierele culturale pentru ca detine o doza importanta de incredere si este adepta rezolvarii lucrurilor din mers.Sustine ca prea multe planuri si startegii ar fi oprit-o din mersul firesc.A abandonat avantajele un ei diplome de inginer electronist pentru un hobby-tricotajele.Administreaza acum alaturi de familie firma 13 grade-tiulatura propusa se pare fast de fiul-medic Stanislav.A pornit cu o masina de tricotat si participa acum la tirguri internationale.Luna viitoare e asteptata la Paris.Sfatul dinsei vizavi de succes sta in …adaptare si incisivitate in promovare.

*

Si la final povestea Loredanei Manea fost angajat, fost director de marketing , actual actionar al tipografiei Crescendo.Marturiseste ca nu a primit cu bucurie propunerea sociativa considerind-o la inceput doar un tertip managerial cu scop de neacordare a cererii de majorare salariala.Sustine ca pe linga satisfactii noua pozitie implica inzecit mai multa responsabilitate.Ca angajat imi vedeam de indplinirea sarcinilor, ca director propuneam solutii si ma asteptam ca ceilalti sa le puna in aplicare.Acum astept solutii si ma declar deschisa inclusiv celor inovatoare cu rata aparent restrinsa de succes pentru ca orice decizie ma influenteaza direct.

Sfat general valabil—Fiecare zi te pregateste pentru urmatoarea.Daca intelegi ceva din ea!

(Raluca Sofian )

Aşa si-a început discursul autorul Ioan Chertiţie la lansarea celei de-a treia ediţii a romanului său „Confesiunile unui gardian”,miercuri la Penitenciarul de Maximă Siguranţă Iaşi. Romanul descrie situaţii reale despre foştii săi colegi şi despre deţinuţi, autorul recunoscând chiar şi despre el că a fost o bestie. Cartea a fost scrisă în perioada martie-septembrie 1990 şi a fost lansată în 1992.

“ Confesiunile unui gardian” cuprinde mărturiile unui fost subofiţer de la Penitenciarul din Baia Mare, care , după atâţia ani încă se căieşte pentru suferinţele provocate deţinuţilor înainte şi după 1989 şi nu conteneşte să se întrebe : “Cum am putut să fac aşa ceva?, cerându-le iertare celor cărora le-a provocat rău. Ioan Chertiţie s-a încadrat în Penitenciar în anul 1982, după ce, spune el, în copilărie se familiarizase cu gardul de sârmă ghimpată, crescând lângă unitatea de detenţie şi a lucrat în acest sistem până în 1992, când a fost nevoit să-şi dea demisia.

“ În momentul în care am lansat cartea am devenit duşmanul sistemului”
Prima lansare a romanului “ Confesiunile unui gardian” a avut loc în anul 1990, când autorul lucra ca subofiţer la Penitenciarul din Baia Mare. După publicarea romanului , Ioan Chertiţie a fost nevoit să-şi înainteze demisia pentru că devenise, după cum afirmă chiar domnia sa , “ duşmanul sistemului”, deşi scopul era cu totul altul, autorul vroia să vină în sprijinul Serviciului de Reeducare din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor din România, să-i informeze pe această cale despre problemele reale de dincole de gratii, pentru că “ este o prostie să crezi că un educator needucat ar putea educa pe cineva”. Acesta era mesajul de fapt al cărţii.
“ În momentul în care am lansat cartea, fără să-mi dau seama, am devenit duşmanul sistemului, sistem care în final m-a eliminat. Sigur că acum , după atâţia ani, mi-am dat seama că eram pe vremea aceea naiv crezând că se va schimaba ceva. În momentul în care şefii şi colegii mei s-au regăsit în personajele cu nume fictive din această carte, a început un mecanism diabolic al discreditării şi al prigonirii, ceea ce m-a forţat să părăsesc sistemul în 1992”, a spus autorul.

“ Masca de ceară a miliţianului dur s-a topit”
Ioan Chertiţie recunoaşte că la începutul carierei era o persoană timidă, însă împrejurările şi anturajul l-au forţat să devină “ o bestie. “ La început eram timid, după o lună eram dependent de violenţă, iar după o perioadă era ca un drog. Aşa am devenit o bestie”, îşi aminteşte fostul gardian. În urma unor întâmplări speciale trăite de-a lungul carierei, Chertiţie şi-a dat seama că nu cu bastonul trebuie să se impună în faţa deţinutului, nu este singura modalitate de a fi autoritar. După ce şi-a revizuit comportamentul faţă de deţinuţi, plutonierul acelor vremuri recunoaşte că “ am avut o carieră fulminantă şi cheia succesului a fost aceea că am ştiut să mă cobor şi să mă ridic la nivelul fiecărui deţinut”.
„Primul moment a fost într-o zi cînd am însoţit deţinuţii la tribunal. Acolo, în timp ce îmbarcam deţinuţii, un copil de 6-7 ani s-a strecurat printre noi, s-a agăţat de cătuşele unui deţinut şi cu o voce suavă a spus simplu: «Te iubesc, tăticule!», fapt care m-a marcat definitiv .Este doar una din întâmplările care m-au determinat să-mi revizuiesc comportamentul, care m-au făcut să înţeleg că în fiecare bate o inimă de om. Masca de ceară a miliţianului dur s-a topit şi astfel, dintr-o bestie m-am transformat într-un om cu adevărate calităţi morale”, a povestit fostul gardian.

Marius Vulpe, directorul Penitenciarului Iaşi:” Sper ca toţi angajaţii să citească această carte, să înveţe din greşelile din trecut,ca să nu le repete în prezent”
“ Avem un fost coleg de-al nostru de la Penitenciarul Baia Mare care a îndrăznit să îşi pună gândurile şi întâmplările din viaţa  de Penitenciar pe hârtie. Pentru gestul dumnealui de a recunoaşte comportamentul pe care l-a avut, agresivitatea asupra deţinuţilor, eu îl apreciez. Nu ştiu dacă este un gest care îl absolvă sau îl face să se simtă uşurat , însă este un gest pe care ar trebui să-l facă mulţi dintre cei care au trăit  acele vremuri înainte de ‘90. Sper ca toţi angajaţii din acest sistem să citească această carte , să înveţe din greşelile colegilor din trecut, ca să nu le repete în prezent”, a afirmat comisar şef Marius Vulpe, directorul Penitenciarului de Maximă Siguranţă Iaşi.

Ioan Chertiţie a scris şi alte cărţi în care vorbeşte despre viaţa de dincolo de zidurile înalte ale închisorilor din România: “Sighet – Apelul călăilor”, o carte despre celebra închisoare de la Sighet, locul în care a fost “ terminată elita intelectualităţii româneşti”, după cum afirmă autorul, “Coşmar şi mântuire”, “Deconspirarea”, fiind singurul gardian din România care a avut curajul şi demnitatea să-şi recunoască greşelile din trecut şi să ceară iertare celor cărora le-a făcut viaţa un calvar, foştilor deţinuţi.
( IONELA CHELARIU – colega de breasla si probabil colaborator “infocat” )

La invitaţia Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza”, profesorul Roger Pouivet, şeful Departamentului de Filosofie şi Estetică al Universităţii din Nancy (Franţa), a moderat, cu prilejul lansării volumului “Ce este o operă de artă?”, o dezbatere asupra aceluiaşi subiect.
Iniţiativa a constituit un atipic inventar al celor mai importante teorii angajate în definirea operei de artă, prin prisma triadei metodologice universalitate – inteligibilitate –neutralitate. O definiţie în sine, aşa cum era de bănuit, nu s-a găsit, dar periplul ideatic în sine ar putea fi taxat drept unul spumos
De-a lungul vremii, cei care şi-au asumat imposibilul unei axiome descriptive au creionat opera de artă ca fiind realizare sensibilă a ideii, stare de spirit, expresia sinelui, donaţia invizibilului în vizibil, cea care produce sens, dincolo de sens, întîlnire sau “demistificarea oricărei realităţi sociale”.
Curentul antiesenţialism a căutat fără succes proprietăţile comune operelor de artă, iar concluzia a fost că repere nu există, poate doar… asemănări de familie. Platon a văzut-o ca “reprezentare imitînd realitatea”, în timp ce kantienii au promovat ideea “formei fără finalitate”. Au urmat sute de alte încercări prin intermediul expresiei, al emoţiilor, al gîndurilor, al normelor narative, ilustrative sau expresive. Numitorul comun s-ar putea traduce prin “un artefact cu proprietăţi estetice care-şi propune să determine natura”. “În afara acestei simbioze, există o serie de condiţii principale strîns corelate. Autorul trebuie să facă dovada unor competenţe semiotice pentru a face să funcţioneze estetic artefactul. Pentru învăţarea competenţelor este nevoie de un mediu potrivit. Mediul la rîndul său este instituit din tradiţii, iar acestea din urmă trebuie să cunoască dimensiunea estetică”, a punctat Roger Pouivet.
Cu adevărat interesantă ar fi remarca invitatului conform căreia toate acestea s-ar potrivi artei în accepţiunea ei clasică, de la antichitate la renascentism. Postmodernismul a blocat la propriu orice drum spre definiţie. “Pentru a şti dacă o practică sau alta, un lucru trimite la artă, trebuie ştiut în prealabil ce este arta. Or paradoxul artei contemporane rezidă din indefinire. Expresia s-a reorientat. Arta poate însemna acum la fel de bine transfigurare, imitare, preluare, copiere, modificare, parodiere, mixare, colare sau reasamblare”, conchide în postfaţa volumului profesorul ieşean Petru Bejan.
Concluzia? Definiţia operei de artă trebuie că s-a rătăcit prin postmodernism. (Raluca Sofian)

Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului iesean pare că a acceptat să‑şi joace vizibil cartea. Sesiunea doctorală de comunicări a onorat promisiunile ceva mai vechi de relevare a unor studii intens tematice. Pornind de la scurgerea a douăzeci de ani de la “îngroparea” regimurilor comuniste din Europa, 16 tineri doctoranzi din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Angers (Franţa), sub bagheta moderatorilor Ioan Ciupercă şi Ovidiu Buruiană, de la Facultatea cuzistă de Istorie, au navigat printre clişeele perioadei comuniste.
Tema i‑a făcut să uite pe alocuri de rigorile impuse, limita celor aproximativ 15 minute alocate fiecărui vorbitor fiind voit uitată. Primul discurs, în aparenţă suspect de a fi “ne la subiect”, a asigurat atmosfera prin aerul său aproape ludic. Scopul său a fost să joace rolul lui a fost odată. Lucrarea doctorandului ieşean Vlad Hogaş a conectat audienţa la memoriile şi impresiile de călătorie ale diplomatului francez Eugene Poujade, din scurta sa staţionare în calitate de consul în Principatele Române. Notele au fost reunite în 1859 într‑un volum parizian, iar în filele sale România veche reflecta reversul imaginii de azi. Bucovina era prosperă, Botoşaniul – asaltat de muzicanţi, Iaşul a uimit prin plete blonde, biserici, străzi pavate cu lemn, hoteluri lipsite de eleganţă dar încadrate de grădini luxoase, în contrast cu cele vreo 30.000 de cocioabe adiacente. Studiul insistă asupra mănăstirilor moldoveneşti. “Neamţul”, loc de popas, este iubit pentru slujba bilingvă, adăpostul săracilor şi vrednicul obicei al găzduirii oricărui călător preţ de trei zile. Mănăstirile mixte sînt în schimb suspectate de moravuri uşoare, iar În detaliu este descris un straniu ritual de priveghi repetat preţ de 40 de zile, prin care soţia părăsită cerea moartea celei ce i‑a răpit bărbatul. Culoarea acestor practici şi independenţa fără patalama a răzeşilor moldoveni, atestată doar de statutul de descălecător, sînt catalogate drept fascinante.
În această ramă a fost încadrată fotografia comunismului, iar alegerea de studiu a Alinei Brăescu a venit să creeze liantul necesar, printr‑o inedită călătorie în spaţiul imaginii. Imaginea culorii văzută ca fapt de societate. A fost un discurs obsesiv despre roşu, avatar, evrei şi vrăjitoare. Culoarea infernului a fost pe rînd asociată semnului rău, demonului, blestemului, ipocriziei şi trădării. Treptat, spre comunism, conotaţiile se simt mai intim legate de ideea de sînge şi de purificare. Culoarea simbol a socialismului a dorit să atragă atenţia asupra a ceea ce se dorea a fi o nouă viziune, un nou început.
Desigur, nu disociat de ideologia marxistă şi iudeo-bolşevism, două noţiuni dezvoltate în discursul doctorandului Laurenţiu Ursu. Aparent, în spaţiul românesc, programul politic al lui Marx n‑a fost înţeles, ci redus, în lipsa asimilării unei teorii concludente, la un simplu termen bombastic, dar nu mai puţin primejdios. Iudeii sînt, se pare, primii atraşi de principiile socialismului care promitea în fond lipsa claselor sociale, motiv suficient de‑a spera într‑o soluţie finală a integrării. Termenul de bolşevic vine să reunească stereotipiile aferente pînă atunci evreilor şi anume ilicit, agent al decadenţei capitaliste, revoluţionar profesionist şi factor dizolvant.
Prezentările generice fiind făcute, s‑a putut trece la detaliu. Mai precis, la elemente de analiza şi strategia discursului. Provocarea i‑a revenit dlui Andrei Muraru, iar momentul ales a fost Conferinţa Organizaţiei Regionale Moldova a PCR din perioada 19‑21 august 1945. Era convocat un comitet format din 25 de fii ai poporului, iar discursul membrilor trăda deja anticamera ideologică a viitoarei represiuni. Printre prezenţele cheie s‑au numărat liderul sucursalei PCR Iaşi, Vasile Mîrză, şi secretarul general Emil Botnăraş. Ei au fost responsabili cu transmiterea ideilor principale. Primul şi‑a asumat perfect tehnica limbajului de lemn, a termenilor goi lipsiţi de afectivitate. Abundau cuvinte în genul omenire, oşti, popoare, crimă împotriva poporului sau democratizare de sorginte sovietică. Emil Botnăraş folosea sintagma ne aflăm “la hotarul dintre război şi pace”, strategie recunoscută de reconfigurare a imaginarului sugerînd promisiunile noi ale socialismului şi părăsirea greşelii vechi.
Iulian Gherca a punctat aspecte ale rezistenţei anticomuniste în comunităţile catolice a căror reuşită de păstrare a verticalităţii s‑a datorat într‑o bună măsură şi structurii centralizate la Roma, într‑o perioadă în care însuşi Papa Pius al II-lea definea comunismul drept răul absolut. La Răchiteni s‑a refuzat cedarea casei parohiale pentru a fi transformată în şcoală, la Boldeşti primarul impus nu a fost recunoscut, în satele băcăuane s‑au format aşa numitele gărzi parohiale.
Sesiunea de comunicări a mai atacat episodic, dar elocvent, clişee aferente perioadei. Amănunte despre trupele de grăniceri, portretele torţionarilor regimului, ipostazele social‑politice ale femeii în acea perioadă, clasa intelectuală versus cea muncitoare sau protagoniştii Operaţiunii Satele Româneşti vor putea fi consultate şi într-un volum rezumat ce va reuni lucrările şi ideile astfel etalate. Tot acolo se va regăsi şi studiul care a încheiat amar‑anecdotic şirul prelegerilor. Titlul propus spre căutare ar fi “Cu sacoşa spre comunism: Programul ştiinţific de alimentaţie raţională în România socialistă”. Mulţi l‑au încercat deja. Cine să nu ceară reţeta! (R.Sofian)