Replica unui personaj: “Îmi amintesc cu plăcere lucrurile pe care nu le-am făcut niciodată“. Un gând ce exprimă indubitabil premisa că realitatea trăită a unui lucru odată dorit, să dezamăgească, graţie poate imposibilităţii sale de-a concura cu o imagine ideală deja indusă. Din fericire există şi o dimensiune a excepţiilor, care-mi permite acum libertatea de-a nega. Eu încă-mi amintesc cu plăcere o întâlnire … deja “întâmplată“. Protagonist? Regizorul Nae Caranfil. Ocazia? Proiectul ” portret de cineast”.
M-am entuziasmat teribil şi m-am avântat în primă instanţă doar pentru o vizionare şi-un interviu. Între cele două s-a interpus iniţial un discurs, apoi o dezbatere, ambele suficient de puternice în a pleda instantaneu pentru o schimbare de tactică.
Iniţiativa în sine, dar mai cu seama omul din faţa mea chiar aveau sens. O calitate rarirismă şi greu servită la pachet în vre-un eveniment. Fie el şi cultural. Concret mi-am zis “aici nu e loc de vre-un salut fugitiv din priviri, trebuie să facem cunoaştiinţă“. L-am urmărit, “investigat” şi pe alocuri sper ghicit cu preţul a trei seri. Şi şase filme.
Locaţiile
Fiind că veni vorba de sens… Plasarea proiecţiilor gândită de organizatori (fără îndoiala cu aportul invitatului) mi s-a parut una aproape subliminal de fericită. Fosta lucrare de licenţă “E pericoloso sporgersi” şi-a găsit firesc locul într-o aulă universitară, o alegere al carei aer suficient de festiv a impus şi startul potrivit maratonului cinematografic.
Pelicule de o cu totul altă factură scurt metrajul E frumos la veneţia toamna şi ecranizarea romanului lui Fréderic Vitoux, Dolce far niente, au putut fi gustate de un public ceva mai avizat în Sala Studio a Universităţii de Artă “G. Enescu” în timp ce Filantropica şi Asphalt tango au luat drumul popular al Ateneului. Nu în cele din urmă cea mai recentă super productie a regizorului “Restul e tăcere” a beneficiat de avantajele … multiplex.
Cert e că nimic n-a fost întâmplator iar invitatul a militat deschis pentru atragerea în sistem a spaţiilor non convenţionale.
“Dacă aş şti cum să readuc publicul în sălile de cinema aş face-o dar adevărul incomod e acela că în acest moment există doar două opţiuni. Spaţiile vechi, adeseori abandonate în care nu s-a mai investit şi care nu fac faţă cel puţin din punctul de vedere al echipamentelor de sunet noilor cerinţe, şi desigur sălile moderne al căror confort major nu te asigură din păcate împotriva unor zgomote de fundal şi gesturi grobiene. Spaţiile deja existente s-ar putea poate transforma în alternative.
Idei în rezumat
E pericoloso sporgersi a stârnit aplauze la scenă deschisă. Nu la final, ci pe alocuri replică cu replică. Filmul compus din trei părţi care narează aceeaşi poveste din perspectiva a trei persoane diferite: o studentă, un soldat şi un actor de teatru beneficiază de un montaj pionerat la aceea vreme iar mesajul e succint surprins in titlu, varianta italiana (după inscripţia pusă pe vremuri la baza geamurilor vagoanelor CFR în italiană, germană şi franceză) a : “Nu vă aplecaţi în afară “. Metafora e previzibilă şi tipic ante- decembristă “nu îndrăzni“, “nu ieşi din rând”, “acceptă ce ţi se impune!”. Este un film de autor în cel mai propriu sens al cuvântului, Nae Caranfil semnând nu doar regia sau scenariul asa cum în general obişnuieşte, dar şi unele teme muzicale ale peliculei alături de Anton Suteu. Şi încă un amănunt premieră:
“L-am vrut diferit din punct de vedere vizual de ce se făcuse până atunci. Ce se văzuse? Dacia, o maşină dacă mă întrebaţi foarte urâtă. Regula fără nici un autoturism a condus la acea particularitate cu efect scontat asupra atmosferei filmului, de teritoriu părăsit, în care lucrurile evoluează încet, sau nu se mai întâmplă nimic”.
Despre scurt metrajul E frumos la Veneţia toamna o parodie a noului val francez, regizorul desconspiră:
“Când eram student în facultate, profesoara noastră, Elisabeta Bostan, a venit cu ideea crearii cu noi a unui lung-metraj format din scheciuri sperând că va rezulta astfel nu doar filmul unei generaţii dar şi prima producţie IATC lansată pe ecrane în mod oficial”.
Era vorba de Cinci romane de amor ale lui Teodor Mazilu, un gen de literatură nu tocmai pe placul aspirantului de atunci la cinematografie. Deşi ideea s-a concretizat, “romanele” n-au trecut niciodata pragul rampei. De vină ar fi fost teama oficialilor în faţa a ceea ce s-ar fi putut dovedi un antecedent periculos dar şi “diferenţele flagrante de calitate dintre cele cinci filmuleţe” după cum recunoaşte cu subtilitate regizorul.
În aceeaşi categorie a ecranizărilor “după literatură” , cazul de faţă Un voyage a Terracina , intră şi Dolce far niente. “Genul de carte pe care în mod obişnuit nu aş fi ales-o şi pe care cu greu o intuiam ecranizabilă. M-am tot intrebat de ce dintre toate cărţile lumii producătorul a ales-o pe asta. Am optat pentru o abordare foarte … liberă. Intriga, planurile, legenda introductivă îmi aparţin”. Rezultatul? O coproducţie franco-italiană ce l-a transformat pe autorul romanului Fréderic Vitoux într-un veritabil partizan şi l-a determinat să scrie un articol foarte personal în Le Observateur. Despre colaborarea cu actorii străini regizorul Nae Caranfil spune:
“Actorii sunt actori pretutindeni. Nu există diferenţe mari faţă de cei români. Poate doar aceea ca fiind liberi de contract pe perioada filmărilor dovedesc mai multă disponibilitate. Experienţele au fost şi bune şi mai puţin cordiale. De exemplu am colaborat excelent cu italienii, dar, nu pot afirma acelaşi lucru despre actorul francez Francois Cluzet.
Momentul Filantropica a fost unul cu adevărat special. Îmi plăcuse şi-l vizionasem în mai mute rânduri cu un zimbet perpetuu şi nehotărât în colţul gurii, dar de această dată ceea ce-l făcea o dată în plus special, era puterea … clarviziunii. Şi un val de tandreţe în plus vizavi de prezenţa în distribuţie a maestrului Gheorghe Dinică. Mi s-a parut admirabil faptul că un scenariu scris în anii ‘90 a putut să prevadă atât de neconformist şi fin tarele unei societăţi mai pregnant acum prezente, începând de la cazul unor fundaţii “caritabile” sub acoperire, condiţia intelectualului, lefuri neluate, tineret clubist, fenomenul manipulatoriu al televiziunii şi terminând cu întregul mecanism al milei cum este numit în film. Autorul ne asigură că avem de-a face cu “un film ironic, un film brechtian într-un fel, detaşat oarecum de situaţie printr-un strat de basm. El este inspirat din realitate, dar nu e viaţa de zi cu zi. Un film pentru care n-am făcut documentare şi pe linia căruia am mers intuitiv”.
O declaraţie cu atât mai interesantă cu cât vorbim de aceeaşi peliculă devenită între timp (după cum mărturisea anecdotic tot regizorul) sursa de studiu pentru politişti. Adevărul e ca revăzându-l tinzi aproape să crezi că în ultimii ani societatea românească s-a inspirat de la Nae Caranfil şi nu invers.
Şi totuşi dincolo de distincţii şi premii internaţionale pelicula a produs şi alt gen de reacţii.
“Unii români din diaspora vin răvăşiţi (de parcă ar fi urmărit o tragedie greacă), îmi aruncă o privire umedă şi şoptesc: “Ce pot să înteleagă aştia din ce spui tu aici? Confundarea invariabila a imaginii filmului cu cea a ţării de provenienţă e un fapt trist. Este genul de confuzie care face furori la noi. Un alt compatriot stabilit în Chicago se întreba cum să mai recomande el americanilor să ne viziteze ţara, după ce eu o zugravesc în culorile Filantropicii. L-am întrebat dacă a văzut Naşul, şi cum se face că decizia de a emigra în America n-a fost anulată de imaginea cruntă asupra societăţii americane propusă de Coppola?”
Istoria incredibilă a unui scenariu-Restul e tăcere
Povestea superproducţiei ce avea să aibă atât impact încât să capete oficial titulatura onorantă de “propunere a României la Oscar” începe în 1988 anul în care a fost pus pe hârtie scenariul. A urmat un drum cu el subrat pe Champs-Elysees spre sediul central Gaumont.
Cinci ani mai târziu, în 1994, producătorul Titi Popescu, îl invită pe Nae Caranfil la Neptun pentru prima etapa a pregătirii filmului alături de o întreagă echipă. O lună şi jumătate mai târziu vin veşti proaste de la Paris: compania de producţie pariziană este în pragul falimentului, nu sunt bani pentru film. În plus scenariul “Restul e tăcere”, alături de alte active ale companiei falimentare, a fost ipotecat de bancă iar autorul lui se afla în imposibilitatea de a intra în posesie doi ani de zile, adică durata contractului de cedare a dreptului de autor.
Şi totuşi în 1995, în plina perioadă de “înstrăinare”, regizorul primeşte un telefon prin care este anunţat că a câştigat trofeul Martini&Rossi pentru cel mai bun scenarist al anului, în cadrul Festivalului de Film de la Paris. Cu ce scenariu? Cu Restul e tăcere!. Se negociază o noua intrare în producţie cu celebra producătoare Claudie Ossart.
În 1999, apare un alt premiu neaşteptat: locul 2 la Concursul Internaţional de Scenarii Hartley&Merrill, la Hollywood. Un premiu cu un câştig palpabil-o viză de zece ani pentru SUA.
Urmează încă şase ani de … tăcere. În vara lui 2005 scenariul este depus la concursul de proiecte CNC. După alte pledări, negocieri, implorări şi uşi deschise încep filmările… Este povestea unui film despre cum se face film şi o nouă colaborare in rolul Grig cu “preferatul”, actorul Marius Florea Vizante.
Există sinonimii directe cu personajul, asa cum s-a teoretizat?
“Celebritatea de critic cinematografic a tatălui meu e greu comparabilă cu aceea a unei supervedete ca Iancu Brezeanu, cel mai adulat actor comic al începutului de secol XX iar la 19 ani eu repurtam succese, Grig eşua“.
Cum e să regizezi o mega producţie?
“Este intimidant. Nu-i o imagine de fiecare zi să vezi, zeci de oameni în costume de epocă care se plimba printre rulote şi cambuze moderne sau că o “armată” de sute de oameni aşteaptă de la tine semnalul că se poate filma; Lor li se adaugă alţi câteva zeci de figuranţi, decorurile, fel de fel de autorizaţii, comunicarea cu trei asistenţi fiecare cu partea lui de platou…”
Câteva raspunsuri
“Trebuie să aiba simţul naturalului , umor, ureche muzicală pentru ritmuri şi accente şi să fie nu în cele din urma eficient. Asta înseamnă 2-3 duble. Actorul ideal e cel care-ţi oferă direct rezultatul imaginaţiei tale. Totuşi, pe de altă parte cred că ar fi destul de plicticos să lucrezi cu aşa ceva. Pierzi experienţa modelării personajului din materialul uman.”
“Am fost prezentat drept regizor, scenarist, compozitor al câtorva teme muzicale şi actor. În ultima ipostază mă plac cel mai puţin. Am suficientă vanitate încât să comit exact greşelile pe care nu le accept actorilor mei ca regizor. Simt nevoia să intervin. Dar experienţa din faţa camerei mi-a prins bine. Stiu cum şi ce să cer. Sunt un regizor destul de strict iar asta include respectarea cuvânt cu cuvânt a scenariului, fără nici o improvizaţie.”
“Sunt roluri precum Pavel Puiuţ pe care l-am scris cu figura lui Gheorghe Dinică în minte. Dar îmi face întodeauna plăcere să folosesc actori debutanţi, mai puţin cunoscuţi sau folosiţi. De cele mai multe ori mi-am permis să fiu şi mândru de performanţa lor.”
“Scurtul “exil’ la Bruxelles. Doi ani care m-au luminat în multe privinte. Acolo am redevenit spectator de cinema, am avut cele mai importante contacte profesionale şi am semnat primul contract cu un producător adevărat. În 90 m-am întors plin de entuziasm în ţara mea unde voci euforice strigau Veniţi vă aşteptăm, e rândul vostru! Dar nu era.”
“Probabil că o carte. E posibil ca ea să vină într-un moment când efortul de-a mă prezenta pe un platou de filmare şi a fi în acelaşi timp extrem de vioi îmi va părea prea mare. Într-un timp m-am văzut însă şi în ipostaza de muzician într-un lanţ de restaurante.”
Îi are în vizor pe Chaplin şi Billy Wilder, pe Fellini şi Forman şi apreciază, din perimetrul cinematografic naţional, titluri precum “Balanţa”, “Moartea domnului Lăzărescu”, “Croaziera”, “Probă de microfon”, “Pădurea spânzuraţilor” dar se recunoaşte cucerit şi de câţiva reprezentanţi din generaţia nouă de regizori şi actori români. Se cuvine însă o precizare:
“Mi-e teamă că tinerii regizori care ies acum de pe băncile şcolii nu ţin atât la originalitatea lor, la concepţie, la ceea ce le place cât la ce se cere. Dar în fiecare promoţie există impostori şi autentici şi nu-i poţi pune pe toţi în aceeaşi oala. În voga acum e ceea ce eu numesc filmul festivalier. E reţeta preferată a festivalurilor faţă de care eu am destule rezerve. Se merge pe opţiunea radicală pentru realism. Orice forma de manipulare din partea regizorului devine interzisă şi nu se accepta nici mişcări atipice ale camerei, unghiuri sau lumini. În ele n-ai să prea vezi scene de iubire sau sex de exemplu. Asta pentru că dragostea este în sine un eveniment excepţional nu de rutină, de fiecare zi, ori, în aceste pelicule se lucrează cu material cotidian bazat pe dedramatizare. Filmele de autor se confunda pe nedrept cu filmul dificil şi sunt exilate în săli speciale de… artă. Eu am ales cinematograful şi din dorinţa de a proiecta pe ecran lumi în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. Este nevoie de diversitate. Adevărul e util dar minciuna îşi are farmecul ei. Şi în viaţă şi în film”.
Regizorul punctează cu umor că un film în limba română este din start unul necomercial. Nu în sensul filmelor americane cel puţin. “Lăsând gluma la o parte nu, nu sunt dispus să fac astfel de compromisuri. Nu mă văd de exemplu semnând regia lui Rambo V, nu doar pentru că nu mă defineşte dar şi pentru că aş fi total incapabil să jonglez cu toată acea maşinărie a efectelor speciale. Sunt detalii pentru care îţi trebuie o pregătire inginerească.”
Spune că nu este un cineast dependent de onoruri astfel încât măsoară succesul după reacţia sălii. “Publicul reacţionează colectiv. Ai un moment de sinceritate imediată adevărul, nu se poate trişa! Râsul nu poate fi mimat decât de actori profesionişti. În cazul dramelor pe de altă parte lucrurile sunt uneori discutabile”.
“De familie. Îi cer desigur câte o opinie dar cel mai adesea tardiv. După ce filmul a pris contur. Nu-mi place să-l împărtăşesc în fazele intermediare”.
Faptul că în România nu are garanţia producerii următorului film. “Siguranţa în continuitatea carierei e ca un miraj. În studenţie mi se repetă des o frază “Cu fiecare film o iei de la capăt”. Am receptat-o ca pe o metafora. Dar e adevarată. De fapt cu fiecare film, condiţiile economice, culturale, de mecanism financiar diferă şi trebuie să mă adaptez. Am sentimentul acut că ceea ce am învăţat sau câstigat la filmul anterior nu-mi asigură succesul noii experienţe.
La noi de pilda un scenarist n-are ce cauta la concursul de proiecte fără un producător. În Franţa cel puţin ai opţiuni. Acolo te prezinţi cu el la comisia de lectură, aceasta ţi-l creditează sau nu printr-un accept provizoriu după care cu patalamaua la mână cauţi producătorii.
“Sper să depăşească cât mai curând faza de scenariu. Se va numi “Alice în ţara Tovarăşilor”
Text de Raluca Sofian
Premii
- Premiul pentru scenariu, UCIN 1993, Premiul “Opera Prima”, Selectat pentru Quinzaine des Realisateurs, Cannes, Marele premiu Festival Forum, Bratislava, 1993 şi Premiul special al juriului, Baule, 1994 pentru :
” E pericoloso sporgersi ”
- Premiul pentru regie, UCIN 1996-1997 – “Asfalt Tango”
- Cel mai bun scenariu la Festivalul internaţional de film francofon, Namur, 1998 , Nominalizat pentru cel mai bun film la Festivalul internaţional de film francofon, Namur, 1998 , si Nominalizat pentru “Globul de cristal” la Festivalul internaţional de la Karlovy Vary, 1999 – “Dolce far niente”
- Cel mai bun film, UCIN 2001,Cea mai buna actriţă (Mara Nicolescu), UCIN 2001,Cel mai bun actor (Mircea Diaconu), UCIN 2001, Premiul pentru costume (Svetlana Mihailescu), UCIN 2001, Premiul juriului european pentru tineret la Festivalul internaţional de filme de dragoste, Mons, 2002 , Premiul publicului, Festivalul de film de la Paris, 2002, Premiul special al juriului, Wiesbaden, 2002, Premiul pentru cel mai bun scenariu, Newport Beach, SUA, 2003 , Premiul publicului, Bratislava, 2003 , Premiul publicului, Wurzburg International Filmweekend, 2003 – ” Filantropica”
- “Restul e tăcere”, regizat de Nae Caranfil, a obţinut nouă premii din 14 nominalizări, şi este marele câştigător al galei premiilor Gopo 2009. din Bucuresti.
- În prezent este profesor (UNATC) din Bucuresti
